Prinţul Matila Ghyka între… Ion Iliescu şi Ceauşescu

Autorul „Numărului de aur”, deşi destul de puţin cunoscut în ţară, rămâne unul dintre scriitorii români publicaţi în străinătate chiar şi după moartea lor, ceea ce este desigur o performanţă demnă de admirat. Intrând cândva într-o librărie de pe Bulevardul Saint Michel din Paris, aşadar în plin centrul Oraşului Lumină, nu mică mi-a fost surpriza de a găsi în raft una dintre cărţile lui de referinţă, desigur în limba franceză. De altfel toate cărţile sale au fost scrise şi publicate în limba lui Voltaire, ceea ce face ca poziţia lui Matila C. Ghyka (1881 1965) să fi fost poate oarecum dificilă, chiar şi într-o Europă mai cosmopolită decât cea de astăzi, cum a fost Europa de dinaintea Primului Război Mondial şi cea interbelică.

Intrat în diplomaţia regatului român în 1910, după studii efectuate la Brest, Paris şi Bruxelles, aşadar în lumea francofonă, Matila Ghyka s-a căsătorit în 1919, la Londra, cu o tânără de familie foarte nobilă, irlandeză după tată, englezoaică după mamă. S-a aflat în numeroase posturi diplomatice, cariera culminându-i în vremea regelui Carol al II lea, cu funcţiile de ministru plenipotenţiar la Stockholm, la începutul anilor ’30 şi ulterior la Londra unde avea să înceteze din viaţă, la aproape un deceniu şi jumătate după un sejur de profesor invitat la câteva universităţi americane.

Peripeţiile româneşti ale vieţii sale le istoriseşte în amintiri, publicate mai întâi la Paris, apoi la Londra şi, în sfârşit, în 2003 şi la Bucureşti. Ediţia lor românească, la aproape cinci decenii după apariţia lor iniţială în limba franceză, se bucură de o excelentă prefaţă semnată de scriitorul britanic Patrick Leigh Fermor (n. 1915), care l-a cunoscut direct pe Matila Ghyka cu prilejul vacanţelor petrecute la conacul cantacuzin de la Băleni (în fostul jud. Covurlui, azi jud. Galaţi).

Deşi era o figură cu totul distonantă faţă de regimul politic din România de dinainte de Decembrie ’89, i-a fost publicată postum o antologie de scrieri de estetică şi teoria artei îngrijită de… Ion Iliescu. Nu este vorba de cunoscutul om politic, dar coincidenţa frapează. La aceasta se adaugă faptul că străstrănepoţii de văr primar ai lui Matila Ghyka poartă numele de „Ceauşescu”(1) şi… şarada-i gata…

Am abordat această chestiune care se referă la un ipotetic şi misterios proiect de succesiune la „domnie”, în ordinea primogeniturii, într-o recenzie la „The Ulick O’Connor’s Diaries 1970 1981. A Cavalier Irishman”, recenzie apărută în numărul pe luna noiembrie 2008 al revistei Viaţa Românească. Acest scriitor irlandez era prieten cu Roderick Ghyka, sculptor şi actor, unicul fiu al lui Matila Ghyka, al cărui nume însă – al esteticianului – nu apare nicăieri în mod explicit în jurnalul amintit. Absenţa menţionării numelui său m-a mirat, pentru că totuşi era vorba de un intelectual de elită. Aceeaşi tăcere şi într-un articol consacrat diplomatului britanic Sir Nicholas O’Conor († 1908), ambasador la Sankt Petersburg şi la Istanbul, în revista de istorie şi arheologie a comitatului Roscommon din Irlanda, acolo unde se aflau proprietăţile şi locurile istorice legate de acest clan cu veche şi aproape legendară ascendenţă regală: „O’Conor nu a lăsat un fiu care să-i continue numele. I-au supravieţuit cele trei fiice ale sale: Fearga Victoria s-a căsătorit cu un văr, amiralul Maxwell Scott. Cea de-a doua fiică s-a căsătorit cu un bărbat din administraţia Sudanului. Cea de-a treia fiică, Eileen, s-a căsătorit cu un bărbat din serviciul diplomatic [sic!]. Urmaşii acestor familii sunt izvorâţi dintr-un neam regal irlandez şi din prima familie aristocratică engleză”(2). „Bărbatul din serviciul diplomatic” este evident Matila Ghyka, iar „prima familie aristocratică engleză”, cea a ducilor de Norfolk, de religie catolică, familie din care provine şi azi întâistătătorul (the earlmarshal) nobilimii britanice. Este curioasă această nemenţionare a numelui lui Matila Ghyka, altfel atât de integrat prin familia soţiei sale în lumea anglo-irlandeză. Se datorează oare această absenţă faptului că era de fapt un fost diplomat român, cu scrieri în limba franceză, ceea ce pentru un descendent al boierimii din Principate era cu totul normal şi explicabil, dar nu era neapărat agreat în lumea anglofonă? Poate că şi înrudirea apropiată cu lordul Fitzalan Howard, fratele mai mic al ducelui de Norfolk şi ultimul „lord lieutenant” – „vice rege” – al Irlandei (unchiul soţiei lui Matila Ghyka), să fi dăunat, prin ricoşeu, memoriei esteticianului român în ţara soţiei sale.

Din păcate se poate observa că în lumea anglo irlandeză şi nu numai, Matila Ghyka pare mai degrabă un uitat. Unii îi contestă teoriile matematico-estetice, dar operele îi probează totuşi darul scrisului. Pe Internet se află, în articolul din Wikipedia, o fotografie a mormântului său şi al soţiei, aflat în cimitirul londonez Gunnersbury, cu o piatră tombală înclinată care pare părăsită (din fericire, de curând a fost restaurată). La Biblioteca Naţională a Irlandei din Dublin, principala bibliotecă a insulei, figurează cu o singură scriere, un articol având un titlu rocambolesc şi comic: „The Celto Scythian Siberian Animal Style and its Diffusion from China to Ireland”. Lucrările sale de estetică şi teoria artei lipsesc cu desăvârşire şi absenţa lor mi se pare regretabilă şi bizară având în vedere că autorul lor era, după cum se vede din memoriile sale – al căror titlu aminteşte chiar de romanul Ulysses al lui James Joyce –, un admirator al Irlandei. Probabil că pur şi simplu faptul de a fi scris şi publicat în limba franceză – dacă nu cumva şi faptul că era român – i-a dăunat în lumea anglofonă, chiar dacă era căsătorit cu o anglo-irlandeză din clanul O’Conor şi a trăit atât la Londra cât şi la Dublin şi în Statele Unite. Pentru irlandezi, familia lui era, probabil, prea britanică, iar englezii îl priveau, probabil, ca pe un străin francofon, de formaţie franceză, ceea ce şi era de fapt.

Matila Ghyka s-a simţit bine în Irlanda, unde a şi pus pe hârtie o parte din amintirile sale, încheiate în 1952, „într-o casă uriaşă din secolul al XVII lea, situată într-un parc, la câţiva kilometri de Dublin. Toată familia e aici. Atmosfera de Insulă a Smaraldului e cea mai odihnitoare ce se poate închipui. Ca şi pentru locuitorii Californiei, restul lumii nu există, ori foarte puţin…

Evenimentele de care se ocupă aici datează de două, patru sau opt secole. În general, e vorba de nelegiuirile de altădată ale infecţilor de englezi. De fapt, nu mai au nimic cu ei, pentru că irlandezii au priceput că asuprirea engleză, violenţa engleză, cruzimea engleză i-au dat Irlandei panaşul tragic, i-au făurit unitatea, în fond, i-au redat sufletul”(3). Este o înţelegere profundă a raporturilor complexe dintre Irlanda şi Anglia, pe care în general cei ce se află în afara celor două ţări nu le percep – din lipsă de informaţie – la adevăratele dimensiuni. Pentru esteticianul-diplomat – şi nu alta a fost senzaţia pe care am încercat-o eu însumi –, Irlanda are mult în comun cu Moldova noastră.

Urmaşul ultimului domnitor al principatului nota: „Ca şi Virginia, Irlanda de azi, cu mireasma de secol XVIII ce pluteşte încă peste casele ei de ţară, castele, ferme uriaşe ori conace «georgiene», ospitalitatea generoasă a locuitorilor ei, un anume dispreţ pentru ordine şi o privire prea pedantă a clipei şi a exigenţelor ei, îmi aminteşte de Moldova copilăriei mele unde, ca şi aici, timpul nu conta, unde vecinii de moşie se vizitau ca să pălăvrăgească, să bârfească ore şi zile în şir”(4). Paralela dintre Irlanda şi România natală – căreia îi prevedea cu optimism renaşterea – îl trimite cu gândul la monumentele prestigioase ale familiei soţiei sale: „În Irlanda, în comitatul Roscommon, castelul O’Conor, ruinat şi el, îşi înalţă turnurile spre câmpia Ballintober şi zidurile distruse de artileria Capetelor Pătrate când strămoşii Eileenei şi clanul lor au fost asediaţi de Cromwell. / Irlanda îşi trage sufletul acum după istoria tragică amintită mai sus, cea care a durat aproape opt secole”(5). Poezia acestei ţări pline de ruine de mănăstiri şi de castele rimează pe deplin cu temperamentul înaripat – dacă epitetul îmi este îngăduit – al acestui matematician neoromantic.

Matila C. Ghyka îşi încheia amintirile pe un ton poetic, referinţă poate mascată la propria viaţă: „Între casa noastră şi Dublin e un mic sat numit Shapelizod; întrebând despre etimologia acestui cuvânt pitoresc, mi s-a răspuns că în acest loc, în «Capela Yseult ei» a fost înmormântată frumoasa prinţesă, fiica lui Angus, regele Irlandei, soţia regelui Marc din Cornwall, amanta lui Tristan de Léonnois”(6). Ascendenţa regală irlandeză a soţiei sale îngăduie să credem că aceste rânduri ar putea fi o aluzie la propria experienţă de viaţă.

Plecând de la confesiunile târzii ale esteticianului-diplomat, am încercat să iau contact în realitate cu această geografie mitică şi îndepărtată. Nu a fost o dezamăgire, ci vizitarea locurilor legate de clanul O’Conor, în comitatul Roscommon, a fost mai degrabă un prilej de reverie istorică romantică pentru regii Connacht-ului şi ai Irlandei, pentru un trecut vijelios şi captivant. Deşi vestigiile sunt toate în ruină, trecutul pare în mod paradoxal foarte viu. Taximetristul care m-a dus de la gara din orăşelul Castlerea la monumentele din zonă era, fireşte, la curent cu importanţa acestei familii de „high kings” ai cărei urmaşi rezidă încă acolo. Termenul, consacrat pentru istoria irlandeză, desemnează pe regii întregii insule, aleşi dintre regii celor patru regiuni istorice principale, între care Connacht-ul a fost regatul condus de mai mulţi membri ai clanului O’Conor. Dintre ei a provenit şi ultimul rege al Irlandei de dinaintea cuceririi ei, în 1169-1170, de către oastea lui Henric al II lea Plantagenetul. Se numea Roderick, prenume care ajunge fireşte nu întâmplător până la fiul lui Matila Ghyka.

De observat faptul că tocmai din oraşul Castlerea, al cărui nume chiar evocă reşedinţele nobiliare de altădată, provenea primul preşedinte al statului modern independent Douglas Hyde (1938-1945), profesor universitar de literatură irlandeză la Dublin. Era oare o totală potriveală acest fapt, cu atât mai mult cu cât aveam să aflu vizitând Clonalis House – conacul din Castlerea încă locuit de urmaşi, care păstrează arhiva familiei – că între Douglas Hyde şi familia O’Conor Don (ramura care a purtat acest titlu – cognomen) au existat legături de prietenie dovedite prin corespondenţa păstrată?

Multe monumente medievale din comitatul Roscommon aduc aminte de glorioasa familie a soţiei lui Matila Ghyka care nu a exagerat deloc în memoriile sale evocându-i trecutul. Dimpotrivă, ar fi putut poate scrie chiar mai mult despre ei. O’Conorii – care în mod semnificativ nu au primit nici un titlu nobiliar din partea englezilor – reprezintă până astăzi, într-un fel, un simbol al identităţii distincte a Irlandei şi chiar a independenţei ei în raport cu marele ei vecin. Pe de altă parte însă, cariera lui Sir Nicholas O’Conor, diplomat britanic – cum era şi firesc în epocă, având în vedere că Irlanda avea să şi obţină independenţa abia un deceniu şi ceva după moartea sa –, contrariază această imagine. Se explică astfel de ce nu numai personalitatea lui Matila Ghyka, dar şi cea a socrului său este relativ uitată în ţara de obârşie. În lucrările despre familia O’Conor, mai mult sau mai puţin de popularizare, pe care le-am consultat în Irlanda, nu este amintit printre urmaşii clanului cu ascendenţă regală, iar poziţionarea lui pe ramura pe care se afla nu e chiar la îndemână. Lămuritoare a fost pentru mine vizita la biblioteca comitatului Roscommon din oraşul cu acelaşi nume, acolo unde se află un impunător castel şi ruinele unei abaţii legate de clanul O’Conor. Şi aici, abia accesarea unui anumit site Internet, conţinând anuarul nobilimii irlandeze – Burke’s Peerage for Ireland – mi-a clarificat descendenţa diplomatului englez – şi ipso facto şi a soţiei lui Matila Ghyka şi a copiilor lui – din ramura de la Dundermott (localitate aflată tot în comitatul Roscommon).

Faptul că Nicholas O’Conor a avut de soţie pe o urmaşă a familiei nobile britanice Howard – cea care poartă cel mai vechi titlu ducal din Marea Britanie şi din care proveneau două soţii ale regelui Henric al VIII-lea, printre care Ann Boleyn – constituie fără îndoială o alianţă matrimonială simetrică, din punctul de vedere al însemnătăţii celor două familii, unite şi prin religia comună, catolică. Pentru istoria literară este, de asemenea, de mare interes faptul că în această încrengătură apar şi urmaşii lui Walter Scott, stăpâni ai domeniului de la Abbotsford, în Scoţia, acolo unde se află casa memorială a marelui romancier. De observat şi faptul că între această familie şi cea a lui Sir Archibald Clark Kerr, diplomatul britanic intrat în istoria noastră în împrejurările abandonării României în sfera sovietică de influenţă, exista o legătură de rudenie, a cărei descriere o las însă pentru altădată.

Castelul de la Ballintober – numele înseamnă în gaelic „oraşul izvorului” – de care pomeneşte Matila Ghyka în memoriile sale există şi astăzi tot în stare de ruină, arealul său fiind declarat rezervaţie naturală pentru necuvântătoarele simpatice care sălăşluiesc acolo. A fost reşedinţa seculară a clanului O’Conor, construit de către membrii săi. Mai spectaculos este însă un alt castel în care au locuit vreme de aproape două veacuri membrii aceluiaşi clan, dar care a fost clădit de către stăpânii anglo normanzi ai insulei: castelul Roscommon – tot în stare de ruină – din oraşul cu acelaşi nume, aflat la aprox. 20 km de cel de la Ballintober. Aici se mai pot recunoaşte ferestre cu ancadramente de Renaştere şi structuri arhitectonice mai complexe. Tot în oraşul Roscommon se găsesc evocatoarele ruine ale abaţiei cu acest nume, în al cărei cor poate fi admirat splendidul sarcofag cu gisant şi altoreliefuri al regelui Phelim O’Conor, din secolul al XIV-lea. Ca în toate mănăstirile irlandeze – care de fapt sunt dezafectate şi nu mai funcţionează ca atare – şi aici interiorul bisericii, lipsită de acoperiş, este aproape în întregime pardosit cu pietre de mormânt.

Portretul regelui Phelim O’Conor, personaj emblematic al clanului, aveam să-l văd într-o pictură istorică romantică din prima încăpere a conacului amintit mai sus, Clonalis House, conac în stăpânire privată, dar vizitabil, înconjurat de un vast parc englezesc, precum mai toate reşedinţele nobiliare din Irlanda. Clădirea, construită în epoca victoriană, conţine o bibliotecă bogată şi multe portrete de familie, între care câteva ale conţilor O’Rourke, cu care Ghiculeştii munteni s-au încuscrit în secolul XIX. Mai exact, principesa Sofia Ghica, una dintre surorile Dorei d’Istria, a fost soţia unui conte O’Rourke, ceea ce face să ne întrebăm dacă între aceste înrudiri O’Rourke – O’Conor – Ghica (Ghyka) nu a existat vreo legătură.

Localitatea Chapelizod (scris cu iniţiala „C”) – suburbie vestică a Dublinului – există fireşte şi azi şi se găseşte în imediata apropiere a uriaşului parc Phoenix. Aici, aşadar nu departe de casa în care Matila Ghyka şi-a aşternut pe hârtie amintirile, există reşedinţa ambasadorului american şi cea a preşedintelui Irlandei, cu aspect de conac neoclasic şi care seamănă destul de mult cu Casa Albă. Strada care, trecând pe lângă Phoenix Park, duce la Chapelizod, poartă numele de Cunningham Road. Este aceasta poate încă o aluzie încifrată la ideea regalităţii care a unit la un moment dat Irlanda de România, aflate la două extremităţi ale Europei?

---

(1) Este vorba de soţia regretatului latinist Gheorghe Ceauşescu, fiica lui Vlad Anghel – strănepot de frate al poetului Dimitrie Anghel – şi a Ioanei născută Calligari, nepoată de fiu a Anei Calligari născută Ghyka, sora mamei lui Matila C. Ghyka. Aşadar cele mai apropiate rude în viaţă ale lui Matila Ghyka sunt tânărul domn Ion Ceauşescu din Bucu¬reşti, fiul profesorului Gheorghe Ceauşescu, şi descendenţii Pe¬nescu. Precizările acestea care provin de la familie mi se par necesare având în vedere marele număr de rude mai îndepărtate ale esteticianului.
(2) J.A. Evans, „Sir Nicholas O’Conor – A World Figure”, în „Co.[County] Roscommon Historical and Archaeological Society Journal”, vol. 5, 1994, p. 62 (traducerea este făcută de mine). În general, numele clanului apare uneori şi cu dublu „n”.
(3) Matila Ghyka, „Curcubeie”, vol. II „Fericit ca Ulise…”, traducere de Georgeta Filitti, p. 211. Numele esteticianului apare fără iniţiala patronimicului patern: „C”.
(4) Ibidem, loc. cit.
(5) Ibidem, p. 212.
(6) Ibidem, p. 213.

Fragment din Mihai Sorin Rădulescu, În căutarea unor istorii uitate. Familii româneşti şi peripluri apusene, Editura Vremea, Bucureşti, 2011.