Tăcerea

Pentru că alchimiştii au făcut-o de aur

şi prietena lor pe viaţă surdo-muţii,
mult timp am crezut că e ceva de capul tăcerii.

Din miile de zile şi nopţi
petrecute pe spinarea planetei
două treimi le-am tăcut.

Nouă luni am tăcut mâlc.
În compensaţie, îmi ascuţisem auzul ca lupu’ dantura.
Auzeam prin pereţii elastici, de carne,
parcă eram acolo, în propoziţie şi în frază.
„Închipuie-ţi! zicea tata. Ăştia au schimbat primaru’.
Au pus unu’ cu patru clase.”
„Aşa multe?” distingeam vocea înaltă a mamei.
„Taci dragă, sau vorbeşte şi tu mai încet!
Ştii ce subţiri sunt pereţii.
Ne-aud vecinii şi ăla mic”.
sau
„Azi-noapte l-au arestat pe Vasilache, chiaburu’.
L-au ridicat cu un IMS şi două gărzi de corp,
dar vezi, nu vorbi cu nimeni despre asta”,
auzeam cât se poate de clar.

Nu mai înţelegeam nimic.
Nu pricepeam de ce trebuia să rămână secret,
ceva ce ştia toată lumea.

În sinea mea de nenăscut, îmi ziceam:
„Aşteptaţi, voi, puţin! Numai să scap odată
din întunericul ăsta şi-o să vedeţi
ce gură, ce tărăboi am să fac,
ce-am să mă mai revolt, ce-am să mai urlu
de-o să sparg şi timpanele surzilor!”
Dar când a venit vremea să ies la lumină
toate planurile mele de viitor s-au năruit.
„Taci! Taci cu mama! Taci că scoli cartierul!
Taci, puiule, că se supără tovarăşii de la Sovrom,
că stăm perete-n perete cu ei şi nu-i bine!”
Puteam, nu puteam, trebuia să tac.
Cu cât eram mai tăcut
cu atât creşteam mai mult în ochii lumii,
în înălţime şi greutate.
Numai că, vedeţi, eram ca un sac cu fundul cârpit,
una-două, îmi dădeam în petic.
La moartea lui Stalin, în braţele maică-mii,
m-a buşit un plâns de se zguduiau pereţii la Căminul Cultural.
Şi dă-i şi ţipă şi văicăreşte-te
(da, eram în ton cu epoca, cu atmosfera de doliu)
până când o şapcă cu cozoroc venită din Urali,
ce duhnea a rachiu şi a peşte,
a răcnit din prezidiu: „Tăcere! Tăcere!”
S-a făcut o tăcere în sală şi în istorie
de nu se auzea musca.
De la sperietura aia, cred, mi s-au tras
toate tăcerile ulterioare.

Nu mă dezmeticisem bine
când pe unguri i-a podidit disperarea, sângele
pe nas şi pe gură şi am tăcut.
Când lui Brătianu, Voiculescu, Noica statul român
le-a dăruit o cămaşă de forţă
asortată la costumul de zeghe la două rânduri, am tăcut.
Când ruşii au intrat într-o vară în Praga,
iar Pallah s-a aprins, a ars ca o torţă,
până ce a rămas din el un muc de om fumegând, am tăcut.
Am tăcut şi douăzeci de ani mai târziu
când altă torţă umană făcea pârtie morţii în Poiana Braşov.
„Zi, mă, şi tu, ceva!” mă-ndemna profu’
la ora de „Materialism dialectic”, dar eu, nimic.
Aveam fălcile încleştate.
Încleştate le-am ţinut şi când familia aceea,
soţ şi soţie, patru copii şi-o bătrână,
a fost scoasă pe tărgi într-o zi,
pentru că a fost liberă să se-ncuie în casă
şi să deschidă robinetul de gaze la maximum,
în toamna lui ’89…

Nici nu mai era nevoie să se răstească
cineva la mine: gura! ssst! mucles!
căci ştiam lecţia tăcerii pe de rost.
Şi-apoi, draga de ea, tăcerea m-a vindecat
de câteva din bolile copilăriei,
m-a salvat mai târziu de câţiva ani la „mititica”,
de bătaia soră cu moartea,
de un paşaport fără viză în lumea largă…
Ar trebui să-i fiu recunoscător.

Numai că, vedeţi, am rămas ca un sac cu fundul cârpit.
Una-două, îmi dau şi astăzi în petic:
capabil cum sunt de revanşă, de atâtea asurzitoare tăceri,
mă trezesc că vorbesc ca o moară stricată.
Vorbesc şi vorbesc şi vorbesc,
vorbesc în vânt, vorbesc contra vântului,
despic firul Ariadnei în patru cu vorba,
da, vorbesc din toate poziţiile,
vorbesc de unul singur, cu umbra şi adesea mă cert cu pereţii!