Teilhard de Chardin: teologia între creaţionism şi evoluţionism (1)

Revelaţia ne prezintă „zile ale creaţiei”, de la geneza Universului la apariţia vieţii. Teologia creaţiei ne oferă şi o viziune antropologică bazată pe Revelaţie: Omul e creat de Dumnezeu, primind o demnitate creaturală deosebită, fiind „chip şi asemănare” a lui Dumnezeu în ziua a şasea, administrator al bunurilor create care are misiunea de a stăpâni pământul (Facere 1, 26.27). Acest om e o fiinţă sexuată, bărbat şi femeie (Facere 1, 27), o entitate materialo-spirituală, trup şi suflet (Facere 2, 7), o fiinţă socială care nu ajunge la plinătate singur ci numai „împreună” cu celălalt (Facere 2, 18), însă o fiinţă care a tulburat starea dreptăţii originare prin păcatul care îl rupe de comuniunea intimă cu Dumnezeu şi care atrage după sine o stare existenţială marcată de dezechilibre în relaţia om-natură şi în relaţiile interpersonale, condiţionat de acum înainte de trecerea timpului, de limitarea spaţială, de suferinţă, boală şi moarte (Facere cap. 3). Momentul în care omul apare „în ziua a şasea” e deosebit, deoarece suflul lui Dumnezeu transformă o entitate materială (ţărâna) într-o entitate materialo-spirituală care transcende condiţia celorlalte creaturi.

Limitate la aspectul fenomenologic, ştiinţa şi, de aici, interpretările cosmologice actuale, se opresc asupra viziunii antropologiei paleontologice, vorbind despre evoluţie şi despre o antropogeneză legată de dezvoltarea lumii în întregul ei. Momentul în care apare primul om, capabil de reflecţie şi de a pătrunde dincolo de datele imediate ale cunoaşterii empirice, rămâne la fel de misterios şi marchează apariţia unei noi realităţi care dă o altă dimensiune timpului ce devine istorie: spiritul uman.

La ora actuală există mai multe poziţii referitoare la geneza şi evoluţia Universului şi implicit a lumii vii, în teologie coexistând poziţii creaţioniste radicale, concepţii creaţioniste precum Intelligent Design-ul¹  propus de şcoala americană, sau alte poziţii legate de evoluţionism. Există un creaţionism pur, care preia ad litteram expunerea Bibliei, dar şi un creaţionism care se auto-intitulează „ştiinţific”, care caută să argumenteze existenţa lui Dumnezeu şi să explice apariţia lumii preluând elemente din ştiinţele pozitive. La fel şi printre evoluţionişti există poziţii materialiste, ale pozitivismului pur care refuză orice afirmaţie privind sensul sau finalitatea evoluţiei, poziţii moderate, etc.

O legătură între viziunea evoluţionistă şi datele Revelaţiei a fost făcută de Pierre Teilhard de Chardin, care deschide calea unei noi interpretări creaţioniste în care se regăseşte şi imaginea unei lumi aflată în evoluţie. De Chardin introduce în gândirea omenirii ideea de evoluţionism dirijat, de dezvoltare a lumii spre finalitatea pe care Dumnezeu a stabilit-o, fiecare element al Universului, încadrându-se în tiparele unei lumi desăvârşite pe care Creatorul le-a stabilit în virtutea înţelepciunii şi puterii de Atotstăpânitor – Pantocrator.

Viaţa şi opera părintelui Pierre Teilhard de Chardin

S-a născut pe 1 mai 1881 în localitatea Sarcenat, în apropierea oraşului Clermont-Ferrand din Franţa, al patrulea din cei unsprezece copii ai familiei De Chardin. Parcursul vieţii sale este marcat iniţial de şcoala „Notre-Dame de Mongré” din Villefranche (Rhône) condusă de părinţii iezuiţi, frecventată între anii 1892-1897, pentru ca, apoi, în anul 1899, să intre în Societatea lui Isus la Aix-en-Provence, conviins fiind de vocaţia sa de călugăr iezuit. În anul 1902, datorită constrângerilor impuse de lege, Ordinul Iezuit şi-a restrâns activitatea pe teritoriul Franţei, fapt pentru care Pierre Teilhard de Chardin ajunge la Jersey, Anglia, unde este atras pentru prima oară de studiul geologiei şi paleontologiei. În anul 1912 a primit hirotonirea de preot, an în care face cunoştinţă cu profesorul Marcelin Boule, participând împreună cu acesta la cercetările paleontologice desfăşurate în vara aceluiaşi an.
Primul Război Mondial îl implică şi pe tânărul preot, care este mobilizat, la data de 20 ianuarie 1915, în secţiunea 13 infirmieri, participând apoi ca brancardier la operaţiunile din linia întâi din Champagne, Verdun, Chemin des Dames şi pe Marnes, alături de Regimentul 8 Tirailleurs marocani; s-a remarcat prin activitatea sa din cadrul spitalelor militare, fiind decorat cu Crucea de Război şi în anul 1920 cu Legiunea de Onoare.

Pe 26 mai 1918 a depus voturile călugăreşti în provincia Lyon, consacrându-şi viaţa slujirii lui Dumnezeu în Societatea lui Isus. În anul 1923 obţine titlul ştiinţific de Doctor, activând ca profesor la Institutul Catolic din Paris. Participă apoi la o misiune de cercetări paleontologice în China, întorcându-se în Franţa în octombrie 1924. În această perioadă face cunoştinţă cu filozoful modernist²  Edouard Le Roy, de la care preia termenul noosferă, aşa cum, mai târziu, singur mărturisea despre paternitatea acestui concept.³  Teilhard a fost fascinat de problematizarea posibilă a temelor credinţei promovate de Le Roy, mai ales în încercarea de a realiza o filozofe a naturii ca parte a cosmologiei filozofice, în discuţiile purtate de cei doi observându-se o iluminare reciprocă în ceea ce priveşte promovarea anumitor idei.⁴

În anul 1925 îşi reia activitatea la catedră, în cadrul Institutului Catolic, ţinând o serie de conferinţe în care a început să-şi exprime viziunea sa originală care îmbină cunoştinţele geologului şi paleontologului cu cele ale omului credincios, căutând legătura dintre evoluţionism şi creaţie. În anul 1926, superiorii lui Pierre Teilhard intervin, obligându-l să-şi întrerupă activitatea la catedră pentru a pleca în China; aici se va dedica cercetărilor paleontologice şi geologice desfăşurate pe teren. În anul 1927 termina textul cărţii Le Milieu divin,⁵  în această perioadă având revelaţia măreţiei şi complexităţii realităţii fenomenologice a Terei şi a lui Dumnezeu care guvernează lumea.

Între 27 august 1927 şi 7 noiembrie 1928 a petrecut un sejur în Franţa, după care, în drumul de întoarcere spre China, la invitaţia lui Henry de Monfreid, va petrece două luni în Etiopia. În martie 1929 Pierre Teilhard de Chardin acceptă supervizarea serviciului geologic din Pekin, în timpul descoperirii sinanhropului la Chou-Kou-Tien. În anul 1931 pleacă la New York pentru a organiza o expediţie în China sponsorizată de firma Citroën, pornind pe rutele caravaniere în două coloane de maşini; şi acest prilej este folosit de Pierre Teilhard pentru a explora China inferioară. În anul 1933 descoperă o unealtă datată 500 000 ani a.Chr., ceea ce îl întăreşte în afirmarea faptului că hominizii acelei perioade erau deja homo faber, cu consecinţe în domeniul acceptării transformismului la om, iar de aici o serie de implicaţii teologice în sensul că Dumnezeu este văzut ca o forţă spirituală în intimitatea Cosmosului, care imprimă lumii un dinamism deosebit, spre o finalitate care constituie perfecţiunea spre care se îndreaptă lumea istorică. Pe 22 iunie 1933 va părăsi oraşul Pekin aflat sub ameninţarea trupelor japoneze, ajungând în Statele Unite ale Americii; la New York pune la dispoziţia Muzeului rezultatele cercetărilor din China şi Mongolia, în timp ce în Washington va prezenta o carte despre fosilele hominizilor din China.

În anul 1934 participă împreună cu geologul britanic George Brown Barbour la o serie de prospecţiuni la Nankin şi Yangtze, iar la Pekin, începând cu luna septembrie, începe să scrie lucrarea Cristologie şi evoluţie. În septembrie 1935 debarcă la Bombay, în India, participând la o serie de cercetări arheologice referitoare la lumea preistorică în Penjab şi Kaşmir, unde deschide două şantiere de prospecţiuni. În anul 1936 călătoreşte la Java, în februarie 1937 participă la Congresul de paleontogie din Philadelphia, iar în luna septembrie termină lucrarea Omul, care va fi publicată abia în anul 1955 cu titlul Fenomenul uman. În anul 1938 explorează situri paleolitice în Birmania şi Java, oferindu-i-se în luna aprilie un post la Laboratorul de paleontologie din partea Comisiei de Studii (Commision des Hautes Etudes), pe care îl va ocupa cu aprobarea superiorilor de la Roma. În iunie 1939 părăseşte din nou Franţa pentru a participa la un congres de geologie la Berkeley-California, plecând apoi spre China, rămânând pe toată perioada războiului la Pekin (de fapt, până în anul 1946). În 1946 se întoarce în Franţa, unde se va implica într-o serie de discuţii privind marxismul, existenţialismul şi evoluţionismul, în dezbateri cu celebrul Abbé Pierre, cu Berdiaev, Gabriel Marcel etc.

Chiar dacă Mgr. Bruno de Solages scria în Bulletin de Littérature ecclésiatique (aprilie-iunie 1947) că teoria evoluţionismului teilhardian rectificat şi completat, ca urmare a polemicilor care le-a trezit în ambientul teologic catolic tradiţionalist, exprimă în fond aspiraţia spre Dumnezeu, părintelui Pierre Teilhard de Chardin i se interzice să se mai pronunţe în domeniul filozofiei. În anul 1951 Pierre Teilhard de Chardin pleacă la Londra, apoi va participa la prospecţiuni în Africa de Sud. Începe să lucreze la Wenner-Gren-Foundation⁶ din decembrie 1951, propunându-şi organizarea unor cercetări sistematice privind căutarea originilor omului. În anul 1953 participă, în Africa de Sud, la cercetări pe şantierul paleontologic de la Capetown, iar pe 28 iunie 1954 participă la Paris la o conferinţă de specialitate, susţinând lucrarea Africa şi originile omului, care va fi publicată în anul 1955 în Revue des questions scientifiques (1955). Şi-a încetat peregrinarea pământească la New York, pe data de 11 aprilie 1955, în acel an fiind a doua zi după Paşti; lucrările lui teologice, cele mai importante şi în acelaşi timp controversate, au văzut lumina tiparului după moartea sa, ideile sale fiind preluate în mod critic mai ales de teologia post-conciliară.

În domeniul antropologiei paleontologice, Pierre Teilhard de Chardin are meritul de a se fi pronunţat asupra ipotezei locului geografic al antropogenezei, considerând că doar în Africa procesul de hominizaţie a ajuns la final, omul prae-sapiens din Africa fiind contemporan cu Pitecanthropul şi cu Neanderthalianul, fapt ulterior confirmat de descoperirea în Africa Orientală, la Oldoway, a lui Homo habilis, ca punte de legătură între hominizi şi omul actual.  În domeniul filozofiei şi teologiei, Pierre Teilhard de Chardin a încercat integrarea viziunii evoluţioniste într-o weltanschauung creştină, îmbinând elemente de cosmologie filozofică cu datele Revelaţiei, într-o teorie unitară.

¹ Este un curent creaţionist care reuneşte şi gânditori evoluţionişti, care recunosc în complexitatea şi diversitatea fiinţelor vii existenţa unui Creator. În Univers, anumite procese fizice pot fi mai uşor de explicat dacă se recunoaşte o cauză inteligibilă generată de Inteligenţă. Critica acesui curent evidenţiază faptul că orice act al apariţiei unei noi specii reprezintă o violare a legilor naturii. Creaţia şi evoluţia trebuiesc integrate într-un concept care reuneşte armonios legile naturale cu datele Revelaţiei care ne prezintă actul creaţiei. Cf. Jean Staune, D’où vient l’homme?, în „Famille chrétienne”, nr. 1563/29 Decembrie 2007-4 Ianuarie 2008, pp. 18-19.

² « Modernismul » este un curent apărut în gândirea filozofilor creştini, care introduce agnosticismul fideistic în raport cu posibilitatea cunoaşterii raţionale a existenţei lui Dumnezeu;  în esenţă, se doreşte apărarea datelor Revelaţiei, dar se realizează ruptura dintre raţiune şi credinţă.
³ Cf. Pierre Sipriot, Un vie, une oeuvre, în Pierre Teilhard de Chardin, naissance et avenir de l’Homme, Les Cahiers du Rocher Nr. 4, 1987, p. 13.
⁴ Cf. Jean Piveteau, L’histoire de la vie et l’origine des espèces, în op. cit., p. 71.
⁵ Cartea va fi tipărită abia în anul 1958, după moartea lui Pierre Teilhard, la Editions du Seuil.
⁶ Fundaţie fondată de suedezul Wenner Gren (1881-1961), care promoveaza cercetările din domeniul antropologiei paleontologice.
⁷ Cf. Pierre Sipriot, op. cit., p. 26.