Contra timpului

În volumul Refluxul sensurilor, mai vechiul cititor al Anei Blandiana va avea satisfacţia de a redescoperi vocea curată din Somnul din somn, Ora de nisip sau, să spunem, Arhitectura valurilor.

Aceeaşi limpezime a versului, datorată, într-o considerabilă măsură, alurii confesive pe care eul liric o adoptă, tendinţa de a-şi asuma, direct, sincer, condiţia de fiinţă care îşi clădeşte şi acceptă incertitudinile cu graţia celui ce concede spăşit că nu stă în puterile sale să înţeleagă totul.

Utopia poetică a cunoaşterii totale este destinată, de la bun început, eşecului şi tocmai această dramă cognitivă conferă autenticitate şi prospeţime reflexivităţii poemului.

Este cazul unui text precum Ceea ce nu înţeleg, în care continuitatea este concepută ca un şir armonios, deloc strident, de eşuări:

Tot ce nu înţeleg mă ucide./ Este o moartă cea care continuă/ Să ceară lămuriri,/ Şi să nu le primească, şi să insiste,/ Pentru că nici în lumea cealaltă/ Nu se poate trăi fără să înţelegi./ Deci mori şi acolo şi astfel te naşti,/ Mereu şi mereu,/ Ca să poţi înţelege/ Ceea ce e de neînţeles:/Iată o definiţie a nemuririi.

De remarcat că setea de cunoaştere ţinteşte tocmai către „ceea ce e de neînţeles”, adică spre acea zonă inefabilă, imposibil de prins în concept, pe care poezia o poate doar sugera; neputinţa de a cunoaşte tot, de a ridica vălul ispititor dincolo de care realitatea îşi ascunde esenţa, conservă misterul, neprevăzutul existenţei, păstrând, de fapt, neîntinată, prin amăgitoarea himeră a contabilizării raţionale a întregului, resortul continuităţii.

Tinzând să fixeze, poetic, nemurirea, deci învingerea timpului, poeta întrevede limanul tocmai în limitele de neocolit: slăbiciunea, imperfecţiunea, ratările construiesc, în cele din urmă, un destin împlinit tocmai prin neîmplinirile sale.

Timpul este, de fapt, marea temă a acestei poezii cu nemăsluite implicaţii de ordin existenţial, de fapt trecerea sa şi urmele pe care le sapă. Poeta are îndrăzneala de a face din asumarea vârstei una dintre preocupările compensatorii, într-un fel, ale liricii sale. Textul devine un refugiu, un soi de mandala, un spaţiu protector în care fiinţa se poate sustrage coroziunii temporale; de aceea scriitura tinde să se suprapună realului, să-l abolească, diluându-l între pliurile sale încăpătoare („Pentru că nimic din ceea ce nu e scris/ Nu există”, confirmă poeta undeva).

Efectul este unul de ordinul unei confesiuni tensionate, semn al unei sensibilităţi care nu se resemnează să contemple pasiv propria-i sedimentare. Exemplar în această privinţă este poemul Op, unul dintre cele mai frumoase din întreaga carte:

Timpul scrie pe trupul meu versuri/ Atât de complicate încât/ Aproape de necitit,/ Îşi notează pe pielea mea ideile/ Fără să mă întrebe./ Litere lungi, răsucite, superbe/ Mi le încolăceşte pe gât,/ Îmi mâzgăleşte în jurul ochilor,/ În jurul buzelor raze subţiri,/ Le îngroaşă,/ Apoi, ca la sfârşitul unui op,/ Se iscăleşte pe fruntea mea încă rotundă,/ Fără să mărturisească/ În ce scop/ Transmite prin mine/ Aceste mesaje/ Şi cine/ Va trebui să mă citească/ Şi să îi răspundă.

Trupul-pergament, trupul devenit text, trupul-palimpsest – sunt toate acestea metafore ale erodării, ale îmbătrânirii la urma urmelor. Nu simpla constatare naşte aici emoţia, neliniştea nu din acceptarea sau neacceptarea stării de fapt se hrăneşte, ci mai curând creşte odată cu incertitudinea, cu lipsa de sens a fenomenului.

Rămâne ascuns rostul trecerii, viaţa, asemenea unei cărţi, îşi clădeşte, totuşi, un sens, dar, se întreabă tacit, indirect poeta, care e natura sa şi, mai ales, cine va sta să-l desluşească? Viaţa ca o carte, omul ca simplu suport mnemotehnic, timpul creator, iată coordonatele acestei meditaţii respectuoase cu autoritatea temporală, liniştite, totuşi, căci nici o urmă de iconoclasm inutil nu tulbură curgerea egală a reflexivităţii lirice.

Dincolo de toate volutele schimbătoare pe care timpul le imprimă în trecerea sa, poeta se simte neschimbată, fiinţa ei profundă nu se lasă alterată, ba, dimpotrivă, diferitele avataruri reuşesc să convieţuiască într-un mariaj muzical aproape; nu se produce nici o scindare, nici un divorţ între schimbătoarele ipostaze ale eului:

Zadarnic mă cercetez:/ Văd o singură fiinţă/ Neschimbată de decenii/ În care numai eu ştiu că dorm/ O fetiţă, o adolescentă, o femeie…/ Ascunse una într-alta,/ Refuzând să rodească.

Cine sau ce ar fi, ne putem întreba, acel eu, care pare a contempla, cu nonşalantă detaşare, din afară, parcă, întregul periplu existenţial? Ceea ce ţine de esenţa omului, pare să conchidă poeta, ceea ce se desparte de toate vârstele trupului, într-o asceză monadică, indiferentă la hărţuirile timpului, ar fi tocmai acea constantă temperamentală, spirituală, acel altul pe care fiecare dintre noi îl ascunde în cel mai secret ungher al fiinţei sale.

Alteori, gândul ezită să se împace cu ideea morţii, resimţind acut un straniu şi nedefinit sentiment al tânjirii după nemurire, după ceea ce va fi. Ca în celebrul Cântec al lui Nichita Stănescu („Există numai ceea ce va fi/ Numai întâmplările neîntâmplate…”), poeta pare a se lăsa toropită de o melancolie care se îndreaptă către ceea ce va fi atunci când fiinţa va dispărea. Prin urmare, oricât de împăcat cu sine şi cu propria-i soartă, omul nu se poate debarasa de frustrantul presentiment al dispariţiei: murim şi asta nu ne convine, chiar dacă ascundem sub o bine confecţionată mască, uneori cu destulă abilitate, această dramă.

Într-un fluid poem intitulat Consecinţe, autoarea refuză să mai joace cartea indiferenţei sau a împăcării cu datele de neschimbat ale condiţiei de muritor:

Mi-e dor de lucruri pe care/ Nu am cum să le bănuiesc,/ Despre care ştiu doar că se vor petrece/ Când n-o să mai fiu,/ Misterioase fiinţe/ Ce mă vor urma/ Înrudindu-mă cu miracole/ Pe care nu le bănuiesc,/ Urmaşi pierduţi ca şi mine în lume,/ Legaţi de mine,/ Existând pentru că eu am existat cândva/ Legată la rândul meu,/ Ca printr-o tulpină subţire de sânge,/ De cine ştie cine/ Răstignit pe soarele de andezit/ Mai vechi de două milenii./ Mi-e dor şi mi-e groază/ De tot ce am fost sau voi fi/ Fără să fiu întrebată,/ O tulbure nostalgie/ După un viitor/ De care voi fi fericită să scap.

Gândul că numai ceea ce e latent are drept la existenţă, că numai ceea ce este virtual, simplă promisiune mai poate inspira certitudine, dar, de fapt, şi egoistul sentiment că existenţa ar fi absurdă dincolo de propria viaţă o îndeamnă, de bună seamă, pe poetă să trădeze echilibrul rece, decent, cerebral uneori, în care erau tăiate versurile de la începutul volumului.

Conştientizarea sfârşitului inerent contaminează şi ceea ce încă este cu acea nestatornică viziune pesimistă, proprie celui ce are reflexul păgubos de a întrezări sfârşitul în toate (tic de poet, la urma urmelor): Noi suntem propria noastră istorie,/ Ce stranie senzaţie a destinului încheiat/ Pe când continuăm să fim, se lamentează, la modul franc, needulcorat retoric, poeta.

Astfel ancorată definitiv în melancolie, autoarea pricepe că perisabila-i condiţie o împiedică să deceleze sensurile vieţii, lăsându-i, vag, compensaţia perceperii unor nuanţe care nu-i oferă, totuşi, nici un răspuns răspicat. Este ceea ce poeta dezvoltă, la modul metaforic, într-un text care justifică, de altfel, şi titlul cărţii, numit Înţelesurile, pe care îl voi cita in extenso:

Înţelesurile/ Ca nişte pietre acoperite de-o mare/ Diferit colorată/ De orele zilei, de orele veacului/ Trecătoare./ Înţelesurile neclintite,/ Îngropate pe jumătate în nisip/ Doar apa le lunecă liniile,/ Le rotunjeşte,/ Le frânge,/ Le dă un chip/ Mereu schimbător,/ Încât eu nu văd decât/ Fluxul şi refluxul unor sensuri/ Reverberate de valul falsificator,/ Veşnic crud/ La dus şi la-ntors/ Peste pietrele-afunde,/ Flux şi reflux al unor sensuri/ Care aud/ Întrebările, dar nu şi/ Cine şi ce le răspunde.

Ca să conchidem, Ana Blandiana revine cu aceleaşi ticuri, reluând tema duratei, a temporalităţii ca principal inamic al omului, cu care, neputând a-l înfrunta, acesta trebuie să se împace. O poezie a propriei identităţi, a evanescenţei acesteia, dar şi a căutării ei într-un context mult lărgit, al raportării nu numai la ceea ce este, cât mai ales la ce va fi, care mizează pe tonalitatea firească a unui lirism direct, confesiv, ca o prelungită litanie bine articulată într-un spaţiu al moralităţii ce-i slujeşte drept cadru germinativ.

Sursa imagine, aici.