Două feluri de timp

Peter Brook mi-a povestit următorul lucru:

Un bătrân ceasornicar i-a spus că la sfârşitul secolului al XVII-lea tagma ceasornicarilor a hotărât să se întâlnească regulat pentru a stabili ritmul tic-tacului şi a-l accelera progresiv, din secol în secol.

Şi e adevărat. Când eram copil, aveam la ţară un pendul care făcea lent: bang, bang… Acum avem numai tic-tac-tic-tac-tic-tac-uri, ca şi cum mecanica însăşi ar urma ritmul vieţii moderne. Ştiţi că nu trebuie să punem niciodată un ceas deşteptător lângă perna, ori pe măsuţa de la capătâi, atunci când dormim, pentru că inima noastră, pare-se, are tendinţa să se regleze după tic-tacul deşteptătorului. După această conversaţie cu Peter Brook despre ceasornicari m-am întâlnit cu un prieten indian, Moşe Agaşi, un personaj complex, deopotrivă psihiatru pentru copii, actor celebru de cinema şi director al Şcolii de cinema din Poona.

Îi spun povestea mea cu ceasornicarii, care-l încântă, şi-mi răspunde: „Ai remarcat că ceasurile noastre, ceasurile noastre numerice, digitale, afişează doar o cifră pe cadran?“ I-am spus că, într-adevăr, remarcasem acest amănunt. El a continuat: „Ai mai remarcat ceva?” N-am spus nimic, aşteptând revelaţia. „Pe ceasurile numerice, a continuat el, un mic dreptunghi indică ora, dar restul cadranului e mut. Tu vezi o cifră, punct, asta e tot. Noi, cei de azi, avem ceasuri care ne arată ora care este, dar care nu ne mai spun ora care nu este.” Fraza m-a iluminat. Prietenul a continuat: „Pe un ceas cu cadran, ora pe care o citeşti se înscrie în cercul timpului.

Îţi aminteşti îndată ce-ai făcut în timpul zilei, unde erai dimineaţă, la ce oră te-ai întâlnit cu prietenul tău, îţi aminteşti la ce oră soarele începe să apună şi vezi cât timp îţi rămâne înainte de a merge la culcare, având conştiinţa liniştită de trecerea unei zile pline şi cu certitudinea că timpul îşi va reîncepe cursa mâine, în jurul ceasului tău. Dar dacă tu nu vezi decât un mic dreptunghi, eşti obligat să trăieşti într-o serie de clipite autonome şi pierzi astfel adevărata măsură a timpului” (Jean-Claude Carrière, Entretiens sur la fin des temps, Paris, Fayard, 1998).