Pages Menu
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Licheaua şi lacheul

Licheaua şi lacheul

Licheaua, mai ales cea cultivată, îşi are locul ei proeminent în istoria României moderne. Un portret exhaustiv şi atemporal e greu de întocmit, dat fiind că lichelismul e adaptabil la timp şi regim politic. Un ins comme il faut într-un anumit regim poate bascula spre lichelismul de cea mai joasă speţă sub alt regim. Avem atâtea dovezi în preajma sau înăuntrul Cotroceniului actual. Licheaua se defineşte, minimal, ca un personaj labil în raport cu alţii, perfect consecvent, maniacal de consecvent, în raport cu propriul său interes.

Căpătuirea poate lua diverse forme, mergând de la accesul în funcţii până la celebritate (fireşte, puţin justificată). Licheaua nu are decât o viziune egocentrică sau îngust-pragmatică asupră lumii înconjurătoare. E un mic animal de pradă, un stresat rotindu-se perpetuu şi obositor în jurul propriei imagini, profitând fără niciun scrupul de fiecare semen, împrejurare sau regim. Licheaua invocă moralitatea, dar este incapabil să o practice. Precum microbistul ahtiat după fotbal, dar incapabil să tragă un şut în minge. Lichelismul este, dacă vrem, o formă de împlinire a ratării. Contemplaţi câteva secunde peisajul agonizant al sfertoculturii din România (nu româneşti, ci din România) şi, cu un strop de bună credinţă, onestitate, curaj şi discernământ, veţi pricepe întregul mecanism.

În tandem cu lichelele evoluează lacheii. Lichelismul nu poate rezista fără perechea-frate, lacheismul, aşa cum călăul nu poate exista fără victimă, dar mai ales fără ghilotină. E un mariaj frustrant, acesta între lichea şi lacheu, neîntemeiat pe vreun sentiment pozitiv (iubire, stimă, preţuire, admiraţie), ci numai pe un „contract de interese”. Interesul primează, în cazul lacheului, dar el nu se află niciodată în stare pură (interes pentru interes, neutru), ci tot timpul amestecat cu frică, laşitate, slugărnicie (trei termeni cvasisinomini). Înţeleg şi accept să-ţi susţii prietenul, chiar dacă lichea; dar aici nu e vorba de aşa ceva. E vorba de o relaţie între simpli cunoscuţi care se susţin reciproc în virtutea unui singur mobil: căpătuirea („după buget”). Licheaua şi lacheul sunt interşanjabili pe scara „verticalităţii” sociale: un director-lichea e lacheu al preşedintelui, de pildă, dar satrap pe moşia statului pe care şi-a însuşit-o întru beneficiul său şi al camarilei sale.


Aţi avut vreodată curiozitatea să analizaţi resorturile psihologice din cadrul unei instituţii româneşti: un muzeu, de pildă, o hală de produse alimentare, o primărie, un institut, o arhiepiscopie sau un minister? În general (proporţie de 80-90%) nu găsiţi decât aceste două paliere: lichele şi lachei. Excepţiile, câte mai există, ţin de miracol. „Barosanul”, oricât de lustruit prin şcoli occidentale, prin biblioteci ezoterice locale sau prin ozonuri păltinişene, se lăfăie pe tronul imperiului său de care se ştie legat prin binecuvântare divină. În juru-i mişună armata de lachei, de la şoferul înclinat permanent cu 30°, precum un turn din Pisa dispus să cadă la picioarele „barosanului” în orice moment, până la „cadânele de la fondul plastic” nu mai puţin extatice şi disponibile.

Îmi amintesc că, la un moment dat, deplasându-mă cu maşina unui asemenea mic paşă colhoznic, am avut o polemică „ştiinţifică” (uitai să menţionez faptul, important, că licheaua se consideră, din capul locului pluricompetentă). Paşa nu avea nici o legătură cu biblistica, socotind că Deuteronomul e „al doilea volum din Biblie după Pentateuh”, dar verdictul său nu putea „contrazis”. Când mi-am permis să-i atrag atenţia asupra incongruenţei opiniunii sale colhoznice asupra subiectului, brusc am simţit privirea de hienă a şoferului spintecându-mă de sus până jos. Mesajul era clar: „Bă, tu cine te crezi? Cum îţi permiţi să-l contrazici pe dom’ director?” Am tăcut spăşit până la Bucureşti mulţumindu-mă să număr în gând vacile care păşteau metafizic pe trotuare.
Să invoc şi cazul revistei în care citiţi aceste rânduri? Primesc sute de mesaje „subversive” de admiraţie şi încurajare. Am ajuns, la douăzeci de ani după o revoluţie antitotalitară, să fim comparaţi cu „noua Europă liberă” în exil (trist verdict, deşi se vrea un compliment). Dar lichelism-lacheismul şi-a reactivat imediat corniţele molcome. Unii dintre colaboratori au fost somaţi de Licheaua-în-Sutană să iasă ori nici să nu se gândească a intra în „joc”, altfel vor primi sancţiuni. E anormal, nu-i aşa?, să scrii într-o revistă normală! Unde ne credem? Alţii evită cu diplomaţie (bizantină, fachirică, oniristă) colaborarea, eclipsându-se ori invocând justificări cusute cu aţă roşie-portocalie, pentru „a nu se pune rău” cu lichelele stăpâne pe anumite institute, revistuţe omologate în Marele Colhoz, bursuliţe etc. Lacheul (diplomatul) mi-e şi mai nesuferit decât licheaua. Ruşine celor care, deşi se hrănesc măcar o dată pe săptămână din cuvântul Evangheliei, se comportă ca nişte robi ai Mamonei dispreţuind jertfa celor care, în 1989 şi 1990, au murit pentru a le reactiva măcar un pic demnitatea. În Noul Testament licheaua se numeşte „fariseu”. Lacheul nu are nici măcar identitate. E un plurinimeni. În fond, cine are de pierdut de pe urma acestei mascarade generale? Doar lacheul. De aceea nu-i pot pricepe „psihologia” şi de aceea nu merită să-i acordăm nici o circumstanţă atenuantă.

 La adresa următoare puteţi asculta piesa lui Alexandru Andrieş Nimeni nu-i aşa perfect ca şefu’ – http://www.youtube.com/watch?v=wDbNyXI8YRI

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *