Luciditate prin spânzurătoare…

Două sute de pagini de esenţe tari şi care – îţi dai seama doar după ce ai băut cupa dulce-amară până la fund, storcând ultima picătură – devin parte din conştiinţa proprie, amestecându-se cu aceasta până la identificare totală. Intenţia auctorială e izbutită pe deplin, cuvintele fiind tot atâtea pietre cu care mai întâi se ciocăneşte şi, în final, se doboară stratul protectiv de indiferenţă şi de autoconservare, mecanism de autoapărare de care dispunem cu toţii, fără excepţie.

Dincolo de titlul insolit şi pseudoanticipator-poznaş, Cum am spânzurat-o pe Emma Bovary?, Doina Jela pune pe tavă şi serveşte jar şi hălci sfârâinde din trecutul recent şi prezentul României. Acest volum confirmă extraordinara sa capacitate de radiografiere a disfuncţionalităţilor societăţii româneşti, cu care şi-a obişnuit cititorii prin articolele şi volumele de mare intensitate şi valoare documentară, literară şi umană, precum Telejurnalul de noapte (1997), Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat (1998), Drumul Damascului (1999) O sută de zile cu Monica Lovinescu (2008). Acest talent, înnăscut sau dobândit, alături de puterea de sinteză şi efortului constant de luciditate şi echilibru într-un itinerariu al nisipurilor mişcătoare, care este România de astăzi, trimit, desigur, la un reper important al culturii române contemporane, în acelaşi timp, model şi prietenă  dragă a autoarei – Monica Lovinescu.

Moştenitoare morală şi spirituală directă a valorilor şi principiilor „celui mai de temut duşman al Securităţii” – cum este numită în acest volum vocea care a ţinut trează conştiinţa românească în faţa pericolului de intoxicare –, Doina Jela adaugă, prin acest demers de analiză şi de repropunere a realităţilor de azi şi de ieri, încă o cărămidă la marele său proiect existenţial-pariu: reorientarea spre normalitate a societăţii româneşti, prin exorcizarea trecutului şi tratarea prezentului de multele şi grelele sale maladii.

Volumul, culegere a unora dintre articolele autoarei publicate în decursul a doi ani: 2006-2007 este alcătuit din două părţi. Spre deosebire de mulţi colegi ai săi, Doinei Jela nu îi este frică să ia în mâini „Blidul fierbinte”, titlul primei părţi a volumului care adună articole publicate în revista Tomis din Constanţa, să-l răsucească pe toate părţile şi să-i răscolească conţinutul. Astfel, regăsim în rândurile sale, în mod programatic: „temele delicate, micile fapte ale oamenilor mari, marile vorbe care acoperă faptele mici, situaţii în care nu avem niciun interes imediat sau de perspectivă să intervenim, decât pur şi simplu ne contrariază, ne lezează idealismul, dorinţa de visare, setea de adevăr, frumos şi de bine”. Stigmatizat în acest volum este unul dintre defectele care fac din societatea românească o panoramă dezolantă: „din sensibilitatea românească a dispărut indignarea, fie de teamă (tot teama!) să nu supărăm cine ştie ce instanţă sus-pusă, distribuitoare de resurse sau de pedepse, acum sau, cine ştie când, în viitor. Ori pur şi simplu, de teamă că greşim, că o să fim trimişi la colţ, cu genunchii pe coji de nucă, de monitorii şefi ai naţiei, mult mai îndreptăţiţi, de ce oare?, să se exprime decât noi”.
„Blidul fierbinte” este urmat de „Exerciţii de admiraţie liber alese” – a doua parte a volumului, care cuprinde articole publicate în Observatorul cultural şi unele remarcabile excepţii. Surpinde prin exprimarea apăsată a dorinţei de a avea libertatea, de a putea (în sfârşit!) scrie admirativ despre persoane, fără a primi indicaţii preţioase. Şi chiar o face, dar cu nuanţe paradoxale, pe urmele lui Alexandru Paleologu, pe care doamna Doina Jela îl portretizează cu admiraţie nestăvilită, la rândul său însă neprimind cu bucurie entuziasmul admiratorilor. Preferinţa autoarei, după 50 de ani de profundă ipocrizie şi minciună, este de înţeles, după principiul dacă lauda de sine nu miroase a bine, lauda altora nici atât…

Cei pe care Doina Jela îi admiră total sunt, desigur, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, iar angajamentul păstrării memoriei lor devine cult. Un tribut continuu, sârguincios şi simţit până în ultima fibră, de cele mai multe ori justificat, de tot atât de multe ori compensator şi anticipator, ca nu cumva să se înceteze a se vorbi despre „Ierunci” sau (Doamne fereşte!) să se vorbească fără adânc şi cuvenit respect, într-o Românie în care are şi nu are încredere, ar vrea să aibă, dar nu reuşeşte pe deplin. Lupta cu sine însăşi este evidentă, iar cititorul este chemat ca martor. Transpare un fel de animism, în rândurile semnate de doamna Doina Jela, în care România este o fiinţă vie şi autonomă, un copil năbădăios, adesea rău, prost-crescut, un fel de Ionel al lui Nenea Iancu, care trebuie să fie mustrat, pedepsit, şi apoi repede consolat, mângâiat, înainte de a lua-o definitiv pe calea pierzaniei. Aceeaşi Românie infantilă îi smulge iertarea autoarei materne cu un surâs candid, devenind astfel spontan sublimă, în contexte tulburi, pe care doar o mamă ştie să le întoarcă pe dos ca pe o mănuşă. Întrezărim echilibristica rafinată, tipică intelectualului român faţă cu propriile sentimente, a eternei şi nobilei crize de identitate, neîncetat dezbătută, adesea căutată, transmisă cu sfinţenie de la o generaţie la alta, indiferent de climatul politic şi de sănătatea societăţii. Recunoaştem un fel de chin autoindus, de foc al iadului la care sunt condamnaţi sau se autocondamnă fără excepţie reprezentanţii intelighenţiei româneşti. Diferă doar stilul şi profunzimea trăirilor acestor autodafeuri.

Emma Bovary a murit intoxicată cu arsenic, iar bovarismul românesc a fost spânzurat fără menajamente în cartea doamnei Doina Jela. Departe de a fi o laudă provenită tot din bovarism, aceasta este o constatare (admirativă!) de care se poate convinge însă doar cititorul lucid.

Modena
17.03.2010

Doina Jela, Cum am spânzurat-o pe Emma Bovary, Institutul European, Iaşi 2009.