Petru Creţia – eseist, traducător, poet şi viceversa

Suntem astfel făcuţi încât cea mai măruntă diferenţiere
într-un câmp al fiinţeifuncţionează ca un semn şi, încă de la primul,
se constituie într-un limbaj pe care îl interpretăm
şi-l transferăm în idiomul nostru.
Suntem stirpe de traducători.

Petru Creţia

Oricât ai hălădui, în lungul şi-n latul Italiei, nu-l găseşti pe Petru Creţia decât într-un singur loc: la Università della Calabria, în ţara soarelui-răsare, acolo unde se unesc focul cu pământul şi cerul cu apele, numai acolo unde profetic ar fi putut să renască din elementul propriu şi din propria-i cenuşă Pasărea Phoenix creţiană. În rest, pentru a-l parafraza pe emeritul erudit român, este “neştiut şi uitat şi pierdut în lutul orb şi risipit prin veacuri”. Mediul cultural românesc, atunci când îşi aduce aminte de Petru Creţia, îl celebrează ca pe summa calităţilor omului de cultură, filolog, moralist, eminescolog, traducător, mai mult sau mai puţin fidel, şi doar în cele din urmă ca poet. Gisèle Vanhese, universitara exegetă şi prietenă apropiată a eruditului, îl repropune pe Creţia publicului academic italian, în volumul pe care l-a coordonat la Editura didactică a Universităţii din Calabria în 2006, ex novo şi în sers invers, o adevărată răsturnare a perspectivei canonizate.

În volumul intitulat L’ora senza crepuscolo. Sulla poesia di Petru Creţia (rafinată trimitere la traducerea în franceză a poeziei blagiene Ceasul care nu apune, din ciclul Mirabila sămânţă), autorii nu mai privesc ideea platoniciană, icoana, ci esenţa însăşi, identificare şi ardere ultimă în ipostazierea supremă, cea a omului-poet. La Creţia totul începe şi se sfârşeşte prin şi întru poezie, iar aşezarea între Eminescu şi Blaga, în spaţiul culturii române, şi alături de Yves Bonnefoy, în acea zonă a universalului, unde contrariile sunt anulate şi în care “le poète est celui qui brûle” (Y.B.), este atent pronunţată şi susţinută cu pasiune şi argumente şiinţifice.

Autorii volumul, în ordine Gisèle Vanhese, Rodica Zafiu, Giovanni Magliocco şi Katia Stabile, analizează cele trei volume maxime ale poeziei lui Petru Creţia: Norii, 1979, Pasărea Phoenix, 1986, şi În adâncile fântâni ale mării, 1997. Eseurile au fost elaborate pe principiile mitocriticii – atât de pertinente în cazul lui Petru Creţia –, practicată cu succes la Universitatea din Calabria graţie Profesoarei Gisèle Vanhese, care şi-a format în juru-i o excepţională echipă de asalt.

De la arderea neîntreruptă a Păsării Phoenix, la atingerea culmilor văzduhului şi ale norilor, spre a sfârşi cu aruncarea voluptoasă şi definitivă în adâncimile pontice, elementele naturale sunt trecute sub lupa mitocritică într-o asiduă şi totodată fascinantă tensiune a textului, în care autorii eseurilor îşi anulează propriile limite pentru a da glas nelimitării stărilor poetice creţiene. Astfel, Gisèle Vanhese dezvăluie sapienţial misterul salamandric al focului, pe cel al forţei şi al curajului, al arderilor de tot, întru renaştere, – cu preţioasele instrumente puse la dispoziţie de opera lui Gaston Bachelard, la Psychanalise du feu (Paris 1938) şi Fragments d’une poétique du feu (Paris 1988). Preia ştafeta Rodica Zafiu, în eseul Tradurre le nuvole – rafinat joc de cuvinte,“a traduce norii” sau “traducând norii” – gravitează în jurul aceluiaşi Gaston Bachelard (L’Air et les Songes, Paris 1943), dar contrazincând poziţia pur contemplativă a criticului, pentru a o pune în evidenţă pe cea profund meditativă a poetului, care proferează pesimist “dispariţia din Univers a unei puteri privitoare” (PC), gravă criză de conştiinţă pentru care nu invocă ajutor divin, ci unul adânc uman. “Nu am putere să scriu despre priviri, vă rog, smerit, să-mi fiţi de ajutor, privind priviri” (PC). În adâncile fântâni ale mării constituie analiza lui Giovanni Magliocco, critic şi poet la rândul lui, care pe aceeaşi linie a criticii lui Gaston Bachelard (L’Eau et les rêves, Paris 1942), pune în evidenţă elementul acvatic, feminin, melancolic, dar şi dezintegrator, prin coborârea ad inferos, acolo unde aparent ciclul metamorfozelor se închide pentru a fi reluat, phoenixian.

Ceea ce înnobliează şi dă har laboriosului efort critic al autorilor este preţioasa colecţie de traduceri care constituie a doua parte a volumului, traduceri realizate de Giovanni Magliocco şi Katia Stabile, tineri cercetători de literatură română. Lectura privilegiată, cu textul tradus şi original faţă în faţă, denotă nu numai o autentică cunoaştere a celor două limbi, italiana şi româna, şi a corespondenţelor traducerii, ci şi o sensibilitate poetică deosebită, prin rafinamentul alegerilor stilistice, demne de mélange-ul între rigoare şi poeticitate tipic creţian.

Petru Creţia, citit şi analizat acolo unde se termină pământul italic pentru a se revărsa în văzduh, în ape şi în focul solar, îşi reia astfel locul în literatura vie europeană. Ar fi firesc şi ne place să credem că ridicarea din “umbrele fără nume şi chip” va fi şi una perpetuă şi nu doar celebrare de “o clipă, aici şi acum, în zarva plină de nume a istoriei”.

(14. 12. 2009, Padova)

Imagine: Petru Cretia, sursa wikicomons