Lumea spiritelor rele în Coran

Coranul ne prezintă termenii sinonimi definiţiei lui satan din tradiţia iudeo-creştină: al-shaytan şi sub formă proprie Iblis, la care se adaugă „demonii” (desemnaţi prin al-shayatin) numiţi djinn sau prin numele propriu Ifrit. Credinţa în djinni este o moştenire arabă arhaică, în legendele populare posedând o semnificaţie ambivalentă, în timp ce Ifrit, unul dintre djinni, este un personaj care a fost puternic demonizat de tradiţia islamică. În tradiţia pre-islamică întâlnim termonologia arhaică care transpare şi în Vechiul Testament, fiind vorba despre „djinnii vampiri” numiţi Gul sau Si’lat, prezenţi în folclorul arab. Şi în islam survine procesul demonizării zeităţilor politeismului arab arhaic, ceea ce necesită o justă interpretare a îngerilor decăzuţi care îi învaţă pe oameni magia (sub Solomon), fiind cunoscute numele „Harut” şi „Marut”, prezent în apocrife, la care pare a face referire sura a doua a Coranului; aceeaşi demonizare a zeităţilor panteonului politeist pre-islamic se observă în cazul lui al-tagut – „zeităţi”, „divinităţi” cu sensul de idoli (Coran 4,60). Termenii demonologici întâlniţi cu certitudine în Coran sunt: satan (al-shaytan), Iblis, djinn şi Ifrit.

1. Satan (al-shaytan). Este utilizat în limba arabă pentru a desemna spiritele rele, demonii, conţinând ca şi în cazul iudeo-creştinismului o oarecare similitudine cu ceilalţi termeni demonologici, mai ales cu numele personal Iblis. În tradiţia preislamică, pe fondul credinţei în existenţa djinnilor, al-shaytan este unul dintre aceştia. O imagine a lui shaytan este şi şarpele (hanash), provenind cu certitudine din totemismul paleo-semitic care leagă originea mitică şi protecţia tribală de anumite plante sau animale care au puteri supranaturale; în acest context djinnii pot poseda („încarna”) păsări răpitoare, pisici, cămile, amfibieni sau reptile, dintre acestea evident cel mai frecvent vorbindu-se despre şerpi. Totemismul arhaic se observă şi în numele clanurilor, printre numeroasele animale totemice existând şi „poporul sau urmaşii şarpelui”, banu hanash, situaţie în care termenul nu are conotaţie demonologică, acest sistem religios permiţând atribuirea unor puteri pe care strămoşul mitic le-ar deţine şi le-ar transmite urmaşilor săi. O reminiscenţă pre-islamică este şi folosirea pluralului al-shayatin pentru a desemna lumea djinnilor, termen folosit în islam şi pentru a desemna divinităţile panteonului politeist, proces similar implementării monoteismului mozaic în Israel.

În Coran termenul al-shaytan este prezent de şaptesprezece ori sub forma singularului şi de optsprecece ori sub forma pluralului (al-shayatin) desemând „demonii”. Al-shaytan are în mod clar aceeaşi semnificaţie ca şi „satan” în surele 2, 36; 2, 268; 58, 10. Cu semnificaţia explicită de „spirite rele”, pluralul al-shayatin este întâlnit în surele 2, 102; 6, 121. „Satanii” ca răul care stăpâneşte oamenii necredincioşi sunt amintiţi în sura 2, 14, fiind şi trimiteri explicite la „spiritele rele” în surele 6, 71; 21, 82 şi 23, 97.

Satan este descris în Coran ca un spirit rău, rebel, care locuieşte în focul iadului. Nu poate fi privit, oamenii imaginându-l ca o entitate urâtă, un caracter răutăcios, viclean, răzvrătitor, neascultător. Termenul al-shaytan utilizat la singular este sinonim numelui propriu pe care îl dobândeşte diavolul în Coran, şi anume Iblis. În general Iblis apare ca un personaj arogant, plin de mândrie, în timp ce al-shaytan este prezentat ca „ispititor”. Este interesantă şi apropierea de tradiţia iudeo-creştină referitoare la căderea lui satan: „El este Acela care a creat pentru voi toate câte sunt pe pământ, apoi S-a înălţat în cer şi a tocmit cele şapte ceruri şi El este Atotştiutor. Şi când Stãpânul tău a zis îngerilor: Vreau să pun pe pământ un înlocuitor [Khalifa], i-au răspuns: Vrei să pui pe cineva care să aducă dezordine şi să verse sânge, când noi suntem acolo pentru a te sfinţi şi preamări ? El spune: Cu adevărat, Eu ştiu ceea ce voi nu ştiţi ! Şi l-a învăţat pe Adam toate numele [tuturor lucrurilor], apoi le-a arătat îngerilor şi le-a zis: Spune-ţi-mi numele acestea, dacă sunteţi drepţi [mai meritorii]. I-au răspuns : Mărire Ţie ! Nu avem cunoştinţă decât de ceea ce Tu ne-ai învăţat, căci Tu eşti Atotştiutor, Înţeleptul [Al-Alim, Al-Hakim]. Şi i-a zis: O, Adam, spune-le numele ! Şi după ce le-a numit, Allah a zis: Nu v-am spus că Eu ştiu tainele cerurilor şi pământului, şi că Eu ştiu ceea ce voi dezvăluiţi şi ceea ce ascundeţi ? Şi când am spus îngerilor  să se prosterne în faţa lui Adam, ei s-au prosternat cu excepţia lui Iblis care a refuzat, s-a semeţit şi a rămas printre necredncioşi. Şi I-am spus: O, Adam, sălăşluieşte tu şi soţia ta Paradisul şi hrăniţi-vă de peste tot pe săturate; însă să nu vă apropiaţi de arborele care e aici: altfel vă veţi număra cu nedrepţii. Puţin după aceea Shaytan i-a făcut să cadă din locul unde se aflau. Şi I-am spus Coborâţi; duşmani veţi fi unul altuia. Şi veţi avea locuinţă pe pământ şi îl veţi folosi pentru un timp. Apoi a primit Adam de la Domnul cuvintele şi i-a plăcut lui Allah căci El e Iertătorul, Milostivul. Am zis: Coborâţi de aici voi toţi ! Şi vă voi trimite o călăuză, cei ce o urmează nu se vor teme şi nici nu vor fi mâhniţi. Şi toţi cei ce nu cred [mesagerilor noştri] şi îi vor considera minciuni descoperirile noastre, aceia sunt părtaşi Focului în care vor sălăşlui veşnic” (Sura 2, 29-39). Este acelaşi scenariu siritual al invidiei, mândriei şi ura faţă de om care generează ispitirea şi căderea din Paradis.

Atributele negative ale lui al-shaytan sunt: ademenitorul (2, 36; 3, 155), cel care trezeşte frica (3, 175), vrea să-i îndepărteze pe oameni de la calea dreptăţii (4, 60), induce duşmănia şi ura (5, 91), provoacă uitarea (18, 63; 6, 68), provoacă conflicte (17, 53) şi e tovarăşul necredincioşilor (4, 38). De asemenea, este interesant faptul că divinităţile politeismului identificate cu satan apar sub forme gramaticale diferite, în sura 4, 60 „Tagut” este masculin, în sura 39, 17 „Tagut” apare sub forma femininului, iar în 2, 257 „Tagut” este la plural, probabil autorul textului gândindu-se la anumite zeităţi concrete la care se face referire, fără să le numească.

Expresia al-shaytanu al-ragim care survine în sura 16, 98 are sensul de „satan cel blestemat”, cu trimitere la ritualul aruncării cu pietre în stâlpul simbol al lui shaytan (cf. ragim – a arunca cu pietre) din timpul pelerinajului la Mecca (haggi); aceeaşi referire la scară angelologică o întâlnim în sura 67, 5, unde este vorba despre credinţele paleo-arabe despre lupta dintre îngeri şi demoni, stele căzătoare (masabih – „lampadare”, „stele”) fiind săgeţi „aruncate” în shaytan. În credinţele străvechi, „satanii” nu sunt înzestraţi cu cunoaşterea realităţilor terestre, de aceea se urcă pe furiş în Cer pentru a asculta discuţiile îngerilor (care împărtăşesc din cunoaşterea divină) ducând apoi aceste informaţii vrăjitorilor (şamanismul pre-islamic), atunci când sunt descoperiţi fiind alungaţi prin aruncarea stelelor căzătoare. Este şi o interpretare naivă a fenomenelor astronomice, în mod concret a meteorilor, atât de spectaculoşi pe cerul senin al deşertului locuit de beduini.

În concluzie, termenul al-shaytan este principalul nume întâlnit în demonologia coranică, desemnează o entitate rea care manifestă duşmănie faţă de Dumnezeu dar mai ales faţă de om. Cu toate acestea, în islam, al-shaytan are o autonomie limitată, neputând acţiona decât cu permisiunea lui Allah. De asemenea, trebuie făcută distincţia dintre utilizarea singularului, situaţie în care al-shaytan are aceeaşi semnificaţie ca şi „satan” (diavol, duşman) din tradiţia iudeo-creştină şi pluralul al-shayatin care desemnează „demonii”, însă descrierea acestora este apropiată de imaginea djinnilor din tradiţiile pre-islamice. Al-shayatin (forma plural a lui al-shaytan) poate avea conotaţii diferite: entităţi spirituale negative (spirite rele) în sura 2, 102 şi 6, 121; „călăuze false”, falşi sfătuitori în sura 2, 14 şi 6, 112, dar şi demoni asemonători djinnilor în sura 6, 71 şi 21, 82. „Satanii” sunt prietenii necredincioşilor (Coran 7,27), incită la rău (23,97), pe fondul credinţelor străvechi, şamanice, care vedeau în formele de inspiraţie (de la cea poetică la cea profetică) posesiunea sau intervenţia spiritelor rele, duşmanii Profetului aruncă acuzaţia că revelaţia primită ar fi intervenţia acestor al-shayatin (Coran 26,210).

2. Iblis. Este numele acordat diavolului în Coran (sing. Iblis, pl. Ibales). Acest nume apare în Coran de unsprezece ori (2, 34; 7, 11; 15, 31-32; 17, 61; 18, 50; 20, 116; 26, 95; 34, 20; 37, 74.75), fiind corespunzător utilizării termenului „Diavol” în Biblie, multe dintre referiri fiind în contextul căderii lui satan (păcatul îngerilor).

Descrierea coranică ne spune că Iblis şi satanii au locuit iniţial în Rai, ca îngeri, apoi, datorită neascultării şi mândriei, ei se schimbă în Diavol şi în îngeri răi. Urmare a acestei alungări din Cer, fiind blestemat de Allah (ragim), Iblis este invidios pe om şi manifestă duşmănie faţă de acesta. Răul este săvârşit de om cu permisiunea lui Allah, postura omului în faţa evenimentelor istorice fiind aceea de a accepta şi a se supune voinţei divine; de aici provine şi sensul termenului islam, ascultare, subordonare, în sensul de subordonare faţă de voinţa lui Dumnezeu. Oamenii sunt împărţiţi în „drepţi” şi „nedrepţi”, rămânerea în calea cea bună însemnând de multe ori depăşirea ispitelor şi încercărilor lui Iblis.
În sinteză, numele propriu Iblis este sinonim lui Satan, unii exegeţi musulmani vorbind despre un „djinn rău”, principala acţiune fiind legată de împotrivirea faţă de voinţa lui Allah şi duşmănia faţă de om. Atunci când survine relatarea căderii îngerilor, căpetenia lor este numită Iblis, tradiţia musulmană vorbind despre răutatea şi duşmănia acestui personaj faţă de lume, căutând coruperea omului.

3. Djinn. Termen ambivalent desemnând, în tradiţiile pre-islamice, entităţile spirituale care acţionează în lume, având când acţiuni bune, când rele. Termenul „djinn” are semnificaţia de „ceea ce e ascuns”, „umbrit”, nevăzut” (în limba vorbită pentru a exprima că ceva este clar, neascuns se utilizează la djinn, prefixul „la” având valoarea negaţiei), întunericul nopţii, adâncul lucrurilor, în sens estetic desemnează inspiraţia poetică, faptele tinereţii sau nebunia, dar şi puterea vârstei şi tinereţea, femininul al-djinnya desemnând entităţi demonice feminine, existând numeroase superstiţii referitoare la posesiunea acestor entităţi şi dorinţele erotice pe care le pot induce, fiind similitudini cu credinţa populară în „zburătorul” din mitologia populară românească. În credinţele arhaice arabe se pomeneşte uneori despre întruparea djinnilor în corpuri de animale, în general de culoare neagră (pisici, câini, şacali, în general în animele totemice), şarpele fiind o întrupare de predilecţie.
Uneori iese în evidenţă asemănarea cu „satirii” şi „faunii” din ambientul mediteranean şi iudaic, ca element specific religiilor din zonele deşertice. Aceste fiinţe misterioase sunt legate de ambientul deşertic, fiind vorba despre entităţi care locuiesc în pustiu, preferând locurile întunecate, cimitirele, ruinele sau arborii izolaţi, dintre aceştia cei mai vizaţi fiind copacii care ating mărimi impresionante şi se dezvoltă izolaţi (Acacia spirocarpa sau Calotropis procera).

În ierarhia lumii spirituale, djinnii sunt consideraţi entităţi intermediare între îngeri şi oameni. Aceştia ar participa în istorie şi ar putea interveni, de exemplu, în alungarea armatelor duşmane, ceea ce revelează o concepţie arhaică, magia şi credinţa în posibilitatea manipulării entităţilor spirituale. Se poate lansa ipoteza că influenţe ale credinţelor berbere antice (de pe teritoriul Marocului de azi) se pot întrezări în ideile religioase de pe teritoriul Imperiului Roman, unele fiind originare din Nordul Africii. Printre acestea, întâlnim numeroase practici rituale în care se aduceau animale ca jertfă pentru cererea ajutorului din partea unor „semizei” sau divinităţi locale protectoare. În acest context, arabul djinn este apropiat de latinescul genius, definit ca naturalem deum uniuscuiusque loci – „zeu natural al fiecărui loc”. Este o formă arhaică de animism, considerându-se că anumite locuri sunt stăpânite de aceste spirite, vorbindu-se despre genius fontis sau genius fluminis, la fel cum şi în substratul arhaic românesc pre-creştin, care preia idei din credinţele autohtone arhaice, întâlnim duhul apelor, muma pădurii, etc., şi o lume a spiritelor care vor pătrunde apoi în creştinismul popular fie ca pseudo-sfinţi (Sfânta Vineri), fie ca demoni (dracii din povestirile populare).
Alături de credinţele berbere, care influenţează tradiţia musulmană mai degrabă după intrarea Africii de Nord în sfera de influenţă a islamului (sec. VII-VIII dHr.) decât tradiţiile pre-islamice, trebuie ţinut cont de substratul religios autohton. Este posibilă o similitudine între arabul gianna – „întunericul nopţii” şi djinn, aceştia fiind spirite ascunse, misterioase.

În concepţia musulmană djinii posedă corpuri (’agiasam), descrise ca aburi sau fum, în mod normal sunt suprasensibili, dar se pot arăta oamenilor sub forme diferite, ba chiar pot îndeplini diferite munci. În Coran se spune: „El a creat omul din argilă răsunătoare asemenea vaselor, şi a creat djinnii din flacăra focului fără fum” (55,14-15), aşezând aceste entităţi alături de creaturi, cu menţinea că au o consistenţă diferită („focul”) faţă de celelalte entităţi care posedă intelect, respectiv „lumina” pentru îngeri şi „ţărâna” pentru om. Djinnii au şi puterea de a poseda omul. Aşadar, djinnii ar fi îngeri (entităţi spirituale) inferiori. Există şi unele neprecizări referitoare la djinni. Coranul este ambiguu faţă de esenţa lui Iblis, fiind în acelaşi timp considerat unul dintre îngeri (Coran 2,34), dar şi unul dintre djinni (18,50).
Coranul afirmă că djinnii locuiesc în „Cerurile inferioare”, ei fiind identificaţi în Coran cu zeităţile păgâne cărora li se închină necredincioşii (6, 100.128; 34, 41; 37, 158; 72, 6). Coranul prezintă credinţa locuitorilor din Mecca în legătura dintre Allah şi djinni (72,6), o proiecţie a sistemului religios arhaic, invocându-i pentru a le cere ajutorul.

Întreaga sură a 72-a cu cele 28 de versete ale sale este dedicată acestor entităţi, fiind intitulată surat al-djinn. Mesajul central vine în apărarea cultului monoteist, interzicându-se asocierea cultului unicului Dumnezeu – Alah – cu orice invocare sau alăturare a altor entităţi spirituale, care sunt creaturi şi nu zeităţi. Se doreşte şi îndepărtarea reminiscenţelor din credinţele vechi. Pe fondul moştenirii arhaice, islamul din timpul Profetului, concretizat apoi în Coran, ne oferă o concepţie ambiguă despre djinni: avem o conotaţie angelologică a unor entităţi subordonate lui Allah, care aparţin îngerilor buni, dar şi o conotaţie demonologică, dzinnii fiind descrişi asemenea demonilor sau spiritelor rele. Însă, aşa cum am mai amintit, aparţin unor trepte inferioare, apropiate lumii terestre, de unde şi prezenţa lor frecventă în viaţa oamenilor.

Datorită legăturii dintre satan şi djinni din credinţele vechi, dar şi a credinţei în rolul djinnilor în inspiraţia de orice fel, în timpul lui Mohamed inclusiv poeţii erau consideraţi sub influenţa diabolică a djinnilor. Astfel se explică asimilarea lui Iblis cu djinnii în sura 18, 50, subliniindu-se de fapt aspectul demonologic al acestui spirit. În sura 72 se aminteşte despre insuflarea ideilor (gândurilor) mincinoase referitoare la Allah, fiind numeroase pasaje din Coran care relatează despre Solomon (Soleyman) şi despre magia practicată în perioada decăderii sale. Coranul aminteşte despre ingerinţa diavolilor în regatul lui Solomon în sura 2, 102 şi 21, 82, enumeră puterile pe care le are punând „diavolii la lucru” astfel încât are puterea de a stăpânii vânturile, de a construi, etc., în sura 38, 34-40, subliniindu-se orignea necurată a puterilor sale. Zeităţile păgâne sunt desemnate nu numai prin termenul al-shayatin, ci şi prin termenul (substantiv singular) djinn.
Caracter neutru este exprimat în sura 72, 1-2, unde se aminteşte despre primirea Coranului de către anumiţi djinni, la fel şi în sura 46, 29, unde o mulţime de djinii e trimisă să asculte Coranul, asemenea oamenilor existând djinni care se mântuiesc, dar şi alţii care sunt destinaţi Iadului. De aici o altă ambiguitate legată de destinul eshatologic al acestor entităţi pentru care Coranul oferă o posibilă mântuire, în timp ce satan este destinat, fără posibilitatea de întoarcere, pedepsei veşnice. Coranul subliniază însă aspectul moral al acceptării dreptăţii destinată atât oamenilor cât şi djinnilor (114,1-6).

În sinteză, termenul djinn este de origine străveche şi revelează trecerea de la o concepţie religioasă animistă (genius loci) spre o viziune politeistă (o categorie de entităţi subordonate unui zeu creator alături de alte divinităţi „specializate” într-un anumit raport faţă de lume), aşa cum întâlnim în credinţele paleo-arabe, care este preluat ulterior în contextul monoteismului coranic. Datorită unei puternice reprezentări în substratul popular pre-islamic, sistemul monoteist iniţiat de Profet reflectă o concepţie ambivalentă despre djinni. În Coran djinnii reprezintă o categorie de îngeri inferiori, sunt entităţi spirituale invizibile care se pot revela printr-un „corp” eteric, acţionează în lumea istorică prin „inspiraţii” sau chiar prin îndeplinirea diferitelor „munci” în favoarea unui vrăjitor, pot fi subordonaţi unui om care stăpâneşte magia (cazul lui Solomon, de unde şi manipularea fenomenelor meteorologice legate de ploaie, grindină şi vânt – cazul „solomonarilor” din tradiţiile orale româneşti), având şi posibilitatea de a asculta Coranul şi a se mântui asemenea oamenilor, aşa cum o parte dintre oameni şi djinni sunt condamnaţi Iadului.

4. Ifrit. Este un alt termen legat de desemnarea unui djinn, de data aceasta fiind vorba despre un termen coranic cu o conotaţie strict demonologică, folosit o singură dată în Coran, în legătură cu relatarea faptelor lui Solomon. Acesta stăpâneşte „o armată de oameni, de djinni şi de păsări”, care ameninţă tronul reginei din Saba, fiind vorba dspre o sură din perioada pre-meccană. Sura 27, 39 (intitulată an-naml – „furnicile”) afirmă: „A zis Ifrit dintre djinni: Eu ţi-l voi aduce mai înainte ca tu să te ridici de pe locul tău, căci eu sunt în stare de aceasta şi sunt vrednic de încredere!” Traducerile Coranului din arabă în alte limbi subliniază semnificaţia de „conducător”, „dregător puternic”, „redutabil”, înlocuind termenul Ifrit cu semnificaţia exegetică a acestuia. Tradiţia arabă îl consideră pe Ifrit unul dintre cei mai răi djinni, aceeaşi semnificaţie demonologică fiind întâlnită în Egipt prin termenul afarit (plural) acordat spiritelor rele; în schimb tradiţiile persane suprinse în „O mie şi una de nopţi” amintesc despre termenul femnin ’Ifritah, care dobândeşte o semnificaţie pozitivă.

O interpretare teologică de tradiţie sunită referitoare la organizarea lumii djinnilor este făcută de scriitorul arab de culoare Abu Uthman Amr ibn Bahr Mahbun al-Kinani al-Lithi al-Basri (776-868), cunoscut şi sub numele de al-Djahiz, care sugerează existenţa unei ierarhii a lumii demonice în funcţie de modul de acţiune, concepţie apropiată de credinţele populare: prin shaytan numeşte un djinn degenerat, urmează entităţile denumite marid  capabile de a efectua munci fizice şi de a stăpâni „porţile cerului” (surele 37,6-10; 72, 8-9), Ifrit fiind cel mai puternic dintre djinni. Această înţelegere a termenului coranic Ifrit ca un „djinn rău” trebuie luată în considerare în contextul credinţelor populare, fiind clară semnificaţia de „căpetenie” a acestor entităţi.