O istorie a teologiei secolului XX

Sfârşitul oricărui secol este un timp prielnic pentru bilanţ. Este important ca, ţinând cont de prezent, să putem măsura drumul parcurs şi să facem prospective pentru viitor. Un eveniment istorico-teologica l-a constituit, în 1992, apariţia lucrării lui Rosino Gibellini, Teologia secolului XX (reeditată şi mereu tradusă de atunci). Lucrarea se deschide printr-un citat din Wittgenstein care, în 1930, scria prefaţând Observaţiile filozofice: „Aş dori să spun: Această carte să fie scrisă în cinstea lui Dumnezeu, dacă astăzi aceste cuvinte n-ar rezona fără sens, adică dacă n-ar fi înţelese greşit. Ele vor să exprime că lucrarea a fost scrisă cu bunăvoinţă şi în măsura în care nu a fost scrisă cu bună voinţă, din vanitate sau alt motiv, autorul său ar prefera să o considere mai degrabă condamnată. El nu o poate curăţi de aceste vanităţi mai mult decât poate fi el însuşi pur”.
În teologie, secolul al XX-lea se deschide, din punct de vedere cronologic, într-o sală de curs a Universităţii din Berlin unde renumitul teolog german Adolf Harnack a ţinut, o dată pe săptămână, pe durata semestrului din iarna anului 1899-1900, în faţa unui auditoriu de circa şase sute de studenţi proveniţi din toate facultăţile, un ciclu de şaisprezece prelegeri despre creştinism. Cursurile respective, stenografiate de un student, au fost reunite într-un volum, în anul 1900, sub titlul, devenit celebru, Esenţa creştinismului. Doi ex-discipoli ai lui Harnack, în ciuda faptului că au recunoscut şi apreciat metoda istorico-critică, au intrat în contradicţie cu maestrul. Argumentul lor de bază era ca teologia strict ştiinţifică profesată de la catedră trădează tema specifică teologiei, adică acel Cuvânt al Revelaţiei lui Dumnezeu, reducând creştinismul la un fenomen intramundan. Numele lor: Karl Barth şi Rudolf Bultmann. Barth, prin comentariul său la Epistola către Romani, publicată în 1919 şi reeditată în 1922, a lăsat secolului XX textul cel mai reprezentativ al „teologiei dialectice”, care a avut un ecou extraordinar şi datorită redescoperirii transcendenţei lui Dumnezeu şi a primatului Cuvântului său invocat odinioară de Kierkegaard. Bultmann a întemeiat un alt curent, al demitologizării Bibliei prin cele patru volume ale operei sale A crede şi a înţelege.
Pe parcursul „panoramei” sale Gibellini îl conduce pe cititor cu măiestrie în culisele marilor dezbateri teologice dând dovadă de o extraordinară capacitate de sinteză şi claritate în expunerea gândirii teologilor care au marcat secolul XX al creştinismului. Întreaga operă este dominată de pasiunea pentru adevăr, adică în primul rând de nevoia de a înţelege „substanţa adevărului” din perspectiva teologică pe care din aproape în aproape o examinează. El reuşeşte să confrunte marile teme ale culturii secolului XX cu exigenţele profunde ale lumii de astăzi. Gibellini ne propune un dialog real şi prolific cu ceea ce el numeşte „teologia genitivului”, adică teologia culturală, teologia secularizării, teologia istoriei, teologia speranţei. La fel de interesante sunt şi expunerile despre teologia hermeneutică analizând scrierile importante ale lui Ernst Fuchs şi Gerard Ebeling. De asemenea, autorul acordă un spaţiu generos aşa numitei „teologii politice” reprezentate de scrierile lui Jurgen Moltmann şi Johann Baptist Metz. Cititorul apreciază claritatea cu care este analizată, pe de o parte, relaţia dintre teologie şi modernitate, urmând pistele indicate de Dietrich Bonhoeffer, iar pe de altă parte, relaţia dintre experienţa umană şi credinţa în Isus Cristos, expusă în operele lui Edward Schillebeeckx.

Un capitol interesant este şi acela în care Gibellini retrasează calea teologiei catolice de la controversa modernistă până la virajul antropologic, adică de la Alfred Loisy la Karl Rahner. Stăruie mai ales asupra unui număr de şase personalităţi ale căror opere ar trebui să fie pentru noi, astăzi mai mult decât oricând, pâinea cea de toate zilele, deoarece sunt teologi imunizaţi fie impotriva tentaţiilor culturaliste, fie împotriva excentrismului sau integrismului: Maurice Blondel, ale cărui opere fundamentale, Scrisoarea despre apologie şi Istoria şi dogma au fost permanent reeditate; Henri de Lubac, teolog de importanţă covârşitoare, care a contribuit la redescoperirea patrimoniului Sfinţilor Părinţi; Jean Danielou, autorul celei mai importante trilogii în domeniul istoriei dogmelor, Istoria doctrinelor creştine înaintea Sinodului de la Niceea; Yves Congar, care a contribuit într-o manieră decisivă la trasarea eclziologiei şi principiilor ecumenice în cadrul Conciliului Vatican II; Urs von Balthasar, cunoscut mai ales datorită stilului său original de a reînnoi reflexia teologică trinitară; Romano Guardini, care propune o întâlnire fructuoasă între teologie şi domeniul diversificat al culturii.

O treime a lucrării este consacrată contribuţiei aşa numitele „noi teologii”: teologia eliberării, aşa cum s-a dezvoltat ea mai ales în America latină, găsindu-şi un mod de expresie în teologia „non-academică” a unor valoroşi misionari încă de la începuturile descoperirii continentului american; teologia neagră / black theology de la origine până în zilele noastre; nu este vorba despre teologia africană, ci despre teologia populaţiei de culoare ce trăieşte în condiţii de segregaţie sau marginalizare într-o societate rasistă albă; teologia africană care susţine necesitatea unei „africanizări” a creştinismului în Africa; teologia asiatică, ce insistă asupra „inculturării” creştinismului în Asia prin lucrarea iezuitului indian Duraisamy Simon Amalorpavadass (1932-1990), Teologia asiatică a inculturării şi contextualizării; teologia feministă, care, sub diversele ei aspecte, îşi face irupţia în America de Nord printr-un unui grup de credinciose reunite în jurul lui Elizabeth Cady Stanton cu scopul de a examina toate textele biblice unde se vorbeşte despre femei, citindu-le şi interpretându-le în lumina asumării condiţiei feminine. Rodul întrunirilor respective a fost publicat în două volume sub titlul Woman’s Bible / Femeile din Biblie, care au cunoscut un mare succes în secolul trecut. Cum se vede, o panoramă teolofică foarte variată.

În lucrarea sa Gândirea post-metafizică, Habermas pune în lumină patru mişcări pe parcursul filozofiei secolului XX. Gibellini identifică, şi el, patru mişcări în domeniul teologiei. Prima ar fi aceea a „teologiei dialectice” reprezentată de operele lui Barth şi care a influenţat alţi gânditori a căror teologie este strâns legată de tema sa principală de studiu, Cuvântul Domnului. A doua mişcare se caracterizează printr-un viraj antropologic exprimat prin teologia existenţială a lui Bultmann, prin teologia hermeneutică a lui Fuchs şi Ebeling, prin teologia culturii a lui Tillich şi cea transcedentală a lui Rahner. Mişcarea a treia, deschisă de Bonhoeffer şi Gogarten, este caracterizată de faptul că teologia asumă o conştiinţă politică. În acest sens, teologia nu descrie doar credinţa şi categoriile ei intelectuale, existenţiale şi personaliste, ci se dezvoltă în interiorul unei dimensiuni politice prin practicarea ei în interiorul istoriei şi a societăţii. În fine, cea de-a patra mişcare este caracterizată de dimensiunea ecumenică şi planetară. Metz descrie acest fenomen astfel: „o Biserică mondială răspândită în multe culturi şi devenită în felul acesta policentrică, în care moştenirea european-occidentală nu este destinată a fi reluată, ci, dimpotrivă, a fi solicitată şi interogată”.

Rosino Gibellini, născut la Brescia, Italia, este doctor în teologie al Universităţii Gregoriana din Roma; doctor în filozofie al Universităţii catolice din Milano; fost director al editurii Queriniana, Brescia. Printre principalele sale publicaţii menţionăm: Theillard de Chradin: opera şi interpretările; Teologia lui Jurgen Moltmann; Teologia şi raţiunea. Itinerariul şi opera lui W. Pannenberg; Dezbateri asupra teologiei libertăţii; Teologia secolului XX.