O lume de obiecte zburătoare şi târâtoare…

O lume de obiecte zburătoare şi târâtoare, ca revers în oglindă, care se izbesc de retină cu grijă şi violenţă, în acelaşi timp. Poezia Rodicăi Draghincescu, în română sau în franceză, invadează, trage de mânecă, nu poate să rămână inobservabilă, este o continuă, voinicească „tentativă de substanţă”, de a prinde un înger de un picior sau măcar o pană dintr-o aripă, o alergare spre esenţe, fără răgaz şi cu răsuflarea tăiată. Câmpurile poeziei sunt lărgite la maximum, excelentă sală de gimnastică a muşchilor imaginaţiei, iar cuvintele au căderea şi cadenţa zarurilor în jocurile de noroc: „Zaruri. / Azvârlite zeilor. / Jocuri. / Nejucate de zEi” [Jocuri. Secrete incluse (să ne ferim)]. Obiectele, senzaţiile, sentimentele sunt atrase spre suprafaţă ca de o forţă centrifugă căreia nimic nu-i rezistă, sunt ridicate de un vârtej formidabil şi apoi lăsate să cadă aparent haotic. Rezultatul este versul purificat de formă, de construcţie, de artificial, rod al cutremurului dintre faliile realităţii pe care omul (bărbatul?) „cosmonaut dresat învăţat să meargă în cap” – cu excepţia artistului, fiinţă completă, androgină în actul creaţiei, – le desparte între real şi imaginar: „Diferitelor straturi ale realităţii le-a trebuit întotdeauna / o femeie virilă” [Jocuri. Secrete incluse (să ne ferim)].

În relaţia dintre eu şi lume aceste spaţii corespund unui „înăuntru” şi unui „înafară”, dublet pe care Rodica Draghincescu îl reiterează într-un fel de temă stratificată peste care se depune cea a călătoriei, a mijlocului de transport, tren, caleaşcă, a valizei făcută şi desfăcută şi a obiectelor haotic aruncate în cutii umane şi care pot fi trecute peste vămi imaginare, dintr-un loc în alt loc, adică dinăutru înafară şi invers. Pe alocuri, poezia lansează semnale de stres de călătorie, iar atunci jocul devine grav, o gravitate de păpuşar pentru care cei manipulaţi nu sunt marionetele, vii şi expresive, ci cei care, neclintiţi, privesc spectacolul lumii redus la scară infinitezimală.

Poezia naşte joc, iar jocul naşte poezie în cerc vicios – sau mai bine zis virtuos – într-o lume ideală la care are acces omul-copil, fără filtre împotriva fanteziei, protagonist şi chiar prizonier al propriei lumi circumscrise. Acea lume poate fi recuperată ca adult-artist atunci când dorul şi dorinţa faţă de acel spaţiu de libertate invadează spaţiul cotidian, iar în absenţa ei, frustrarea devine insuportabilă „Vezi luna aia care nu vine, nu mai vine şi absenţa ei ne sufocǎ?!“  [Fluturi de făină]. Scrierea pentru a fi autentică e o revenire la tabula rasa, o coborâre în infernul nimicului alb, pe care vor fi incizat scrieri cu iz pirografic: „Nu scriu / cobor într-o groapă de var / dealuri şi văi de albeaţă pustie” [După-amiază de iunie]. Scrierea Rodicăi Draghincescu se autodenunţă ca dicteu sau ca revărsare de preaplin, în mod necenzurat şi fără îndiguiri. O altă, nenumărată, vamă, cea a cotidianităţii controlate şi mecanizate, trebuie plătită:

„Dicteul va fi amendat pentru neplata impozitelor senzoriale !” [Pasiuni de provincie]

Padova
24/04/2010