Origen între Evanghelie şi Derrida

Cu siguranţă, parcurgerea lucrării lui Vlad Niculescu The Spell of the Logos necesită mai mult decât disponibilitatea „cititorului mediu binevoitor” (CMB), care are toate şansele ca pe măsura înaintării în lectură să-şi vadă tot mai mult bunăvoinţa dacă nu ştirbită, în orice caz greu încercată. Lectura cărţii impune un travaliu intelectual considerabil, în care toate „rotiţele” şi sinapsele creierului sunt puse intens la muncă. Aceste consideraţii dau mărturie despre anvergura acestui veritabil edificiu al cercetării ridicat de autor. Şi cum ar putea fi altfel când paginile pe care le avem în faţa ochilor sunt rodul unei „dospiri” de peste zece ani de muncă?

Poate că este potrivit să îndulcim puţin rândurile oarecum descurajatoare pentru lectură subliniind faptul că lucrarea lui Niculescu se adresează în primul rând specialiştilor – filozofi, teologi, patristicieni, oricum celor cu un bagaj filozofic  consistent. The Spell of the Logos este o carte peste care – indiferent de evaluarea pozitivă sau negativă – nu se poate trece şi care va trebui amintită în orice bibliografie serioasă despre Origen. Impresia pe care ţi-o lasă este că autorul şi-a luat munca în serios cu o acribie demnă de toată admiraţia. Complexitatea deseori dezarmantă a demersului, bogăţia informaţiei, nivelul exprimării, dexteritatea în mânuirea conceptelor filozofice şi în „plămădirea” argumentaţiei vorbesc despre amploarea acestei lucrări, dar – ca în atâtea alte instanţe – poartă totodată şi sămânţa vulnerabilităţii proiectului.

Mai întâi, să urmărim puţin „trama” lucrării nescăpând ocazia de a sublinia – într-un fel de scuză anticipată a recenzentului – că acea complexitate amintită mai sus justifică poate un anumit reducţionism al prezentării. În esenţă, cartea este o analiză detaliată a înţelegerii şi conceperii de către Origen a „pedagogiei exegetice ca însoţire liturgică a sosirii Cuvântului în Biblie ca Biblie (un fel de dublare a întrupării).” În acest fel, consideră autorul, la Origen „exegeza devine o atestare liturgică a sosirii soteriologice a Logos-ului sau o rostire (spelling) a înseşi Evangheliei pe care, în venirea Sa mesianică, Cuvântul a rostit-o în mod autoritativ”. După cum se ştie, pentru Origen, Biblia nu era doar o relatare scrisă a unei istorii petrecute sau un document dogmatic, ci captare atemporală a revelaţiei şi izvor nesecat de taine, mistere şi adevăruri, sursa oricărei cunoaşteri. Se poate detecta astfel în demersul origenian o tendinţă totalizantă sau, în cuvintele autorului, „o vrajă (spell, trebuie subliniat sensul multiplu şi uneori ambiguu al acestui cuvânt) a unei metafizici universaliste”. Autorul porneşte de la premisa interpretării de către Origen a istoriei lumii ca discurs (logos) soteriologic. Desfăşurarea istorică a Cuvântului este surprinsă astfel ca un „act de vorbire” (speech-event, echivalentul românesc redă incomplet şi reducţionist ideea conceptului englezesc care surprinde evenimentul în sine al vorbirii, al discursului ce implică toate elementele lanţului comunicaţional: emiţător, mesaj, cod, receptor, context de vorbire) care „rosteşte mântuirea”, iar exegeza devine o participare existenţială la acest discurs.
Analiza discursului origenian este plasată în contextul discuţiei filozofice contemporane cu privire la limbaj, vorbire, discurs – în special teoria pragmaticii vorbirii – şi cu ajutorul instrumentarului filozofic respectiv, într-o încercare de a evidenţia o posibilă relevanţă a părintelui alexandrin în teoria filozofică recentă despre limbaj. Sunt enunţate în mod clar teoriile care fundamentează cercetarea: teoria lui J. L.  Austin despre actele de vorbire, hermeneutica fenomenologică a lui Gadamer, teoriile deconstrucţioniste, postmoderne şi euristice despre limbaj, elaborate în lucrările lui Jacques Derrida, Jean-François Lyotard şi Jean-Luc Marion. „Cleştele” cu care operează autorul de-a lungul întregii lucrări este distincţia dintre două moduri de abordare a limbajului: cea logocentrică, să-i spunem „raţională” în sensul clasic, care favorizează primordialitatea gândirii asupra limbajului vorbit, pornind de la asumpţii metafizice şi antropologice, de la conceptul unei precondiţionări existenţial-ontologice a limbajului; şi antilogocentrică, care consideră limbajul şi vorbirea în primul rând ca un „eveniment” (event) care „subminează comunicarea, tradiţiile de receptare sau regulile schimbului informaţional desfăşurând discursuri altfel decât este intenţionat, aşteptat, primit, interpretat sau transmis”. După Vlad Niculescu, anti-logocentrismul reuşeşte să ateste mai deplin transcendenţa limbajului şi, implicit, a Logosului, depăşind pretenţiile reducţioniste ale logocentrismului.

De fapt, aceasta este miza lucrării, autorul distingând două „feţe” ale concepţiei exegetice a lui Origen: un „speculativă”, care face obiectul capitolului II şi una „testimonială”, analizată în capitolul III. Putem spune, din nou simplificând în liniile cele mai elementare ale argumentării, că întâlnim un Origen „clasic”, raţionalist, „logic”, discursiv, la care limbajul sau discursul este doar un instrument de „obţinere a unei asimilări raţionale a receptorului uman raţional la modelul său, respectiv Logos-ul sau Raţiunea însăşi”, şi un Origen mai aproape de afinităţile pragmaticii limbajului contemporane, la care Logos-ul este înţeles în termeni non-logocentrici, „ca o formă de alegere şi ca o capacitate de răspuns testimonial la un eveniment legic (de vorbire – n.n.)”. În această perspectivă pragmatică, receptarea mesajului nu mai constituie un act de înţelegere raţională sau o competenţă comunicativă raţională, ci mai degrabă o „atitudine” de primire şi încredinţare, de lăsare în seama acestui discurs, care mă captează, mă surprinde şi îmi depăşeşte natura şi capacităţile mele raţionale. În acest fel, discursul mântuitor nu este primit, ci bine-primit (welcomed).

Latura speculativă – şi logocentrică – a lui Origen (capitolul II) este surprinsă de autor în concepţia exegetică şi pedagogică, văzută ca un proces liniar, uniform, gradual, de ridicare de la sensul literal al textului la bogăţiile spirituale nesecate, într-o transformare existenţială a „elevului” şi, în final, a umanităţii întregi după chipul lui Dumnezeu. Autorul detectează aici elementele clasice ale unei concepţii raţionale şi metafizice despre Logos.
Spre deosebire de această perspectivă, capitolul III desenează cealaltă „faţă” a lui Origen, criticând asumpţiile logocentrice din capitolul anterior prin recurgerea la o strategie „deconstrucţionistă, eclectică şi euristică” de analiză a unor texte origeniene. Textul pivotal, „hârtia de turnesol” cum îl numeşte autorul, în această analiză este interpretarea propusă de Origen episodului arătării Logos-ului întrupat pe drumul Emausului. Ceea ce face în esenţă Vlad Niculescu este să deconstruiască uniformitatea scenariului pedagogico-exegetic de progres spiritual gradual, printr-o trecere de la registrul „logic”, raţional al Logos-lui care susţine un progres biblic-exegetic uniform, la un registru „disruptiv”, discontinuu, relevat în gesturi, posturi şi sentimente (cum ar fi teama şi iubirea), care transformă Logos-ul dintr-un „tip specific de discurs sau un înţeles autorizat, ori un raţionament comunicativ al discursului biblic” într-un „eveniment, o întâmpinare spirituală”. Ucenicul, exegetul este prins astfel într-o „doxologie filială”. Logos-ul nu este o idee speculativă sau un meta-discurs, ci „un eveniment sau rostire „saturatoare” imemorială”, iar deconstruirea metafizicii „care interzice speculaţiile universaliste asupra identităţii Logos-ului ca entitate cosmică (Minte) face loc unei pragmatici testimoniale (doxologic-homiletice) a iubirii filiale”. În opinia concluzivă a autorului, sfârşim astfel într-o „reprezentare bifidă a lui Origen, un Origen care oferă elementele pentru un criticism antilogocentric al propriilor asumpţii logocentrice”.
Începem consideraţiile finale printr-o întrebare pe care o ridică însuşi autorul la un moment dat: este acesta Origen pe care-l ştim şi pe care îl înţelegem din textele sale (cu instrumentele exegezei patristice clasice sau, am putea spune chiar cu intuiţia pe care o permite înţelesul imediat al textului)? Răspunsul pare suspendat undeva între da şi nu. De fapt, însuşi autorul pare indecis în această privinţă, altfel nu am putea pricepe remarca derutantă pe care o face înainte de a schiţa liniile generale a unei interpretări non-logocentrice a discursului evanghelic la Origen. Spune autorul: „voi schiţa … fără pretenţia de a face vreo afirmaţie asupra aplicabilităţii interpretării mele la opera efectivă a lui Origen” („Origen’s actual work” – subl. aut.).
Unul dintre handicapurile majore ale lucrării la nivelul general formal este faptul că nu îşi delimitează suficient teritoriul de competenţă şi ţinta, orizontul sau nişa de aşteptare. Autorul îşi exprimă speranţa că demersul său va fi util atât filozofilor contemporani cu interese patristice, cât şi patristicienilor cu propensiuni filozofice. Nimic de reproşat; dar această necircumscriere concretă tinde să lase nemulţumit atât filozoful, cât mai ales patrologul. Astfel nu putem vorbi nici despre un demers strict filozofic, nici despre unul patristic, cartea îmbinând ambele abordări într-un construct care pare în unele puncte forţat şi artificial. Această inflexibilitate poate proveni şi din modul în care a fost compusă lucrarea, după cuvintele autorului însuşi capitolul II fiind o prelucrare a tezei de doctorat în creştinismul timpuriu, în timp ce părţile I, III şi IV reprezintă rezultatul muncii depuse în timpul studiilor doctorale în filozofie. Pendularea între filozofia contemporană şi textul lui Origen se face, în acest mod, nemediat, fără filtre conceptuale şi delimitări ideologice. (În treacăt fie spus, nu putem să evităm întrebarea mai generală cu privire la legitimitatea acestor demersuri inter-disciplinare cu totul admirabile, dar care fără o „rostuire” şi precizare a limitărilor şi constrângerilor fiecărei discipline tinde să facă o nedreptate amândurora.)

Ceea ce lipseşte, cu alte cuvinte, sunt elementele fundamentale ce ţin de planul general al unei lucrări: presupoziţiile de lucru, metoda, selecţia textelor origeniene. Nu se explică suficient şi satisfăcător de ce anume este relevant Origen în mod obiectiv (dincolo de interesele subiective ale unor filozofi) pentru dezbaterea recentă cu privire la logocentrism. Invers, nu sunt oferite (sau cel puţin nu sunt justificate destul) motivele unei aplicări fără rezerve şi imediate ale instrumentarului filozofic contemporan şi teoriilor recente ale pragmaticii la textele lui Origen. Să fie clar: nu punem la îndoială valabilitatea analizelor filozofice ale autorului, din perspectiva filozofică asumată (vezi mai sus), nici nu subestimăm valoarea interpretării date textelor lui Origen – în această privinţă lucrarea abundă în excursuri exegetice excelente, capitolul II fiind cel mai bine închegat în această privinţă. Ceea ce afirmăm, în schimb, este că în lipsa unei clarificări metodologice potrivite, cititorul este îndreptăţit să aibă îndoieli cu privire la legitimitatea unora dintre concluzii sau chiar să se întrebe dacă nu cumva autorul pune uneori în textul origenian ceea ce nu există, făcând din Părintele alexandrin un reprezentant al pragmatismului limbajului avant la lettre. Şi acolo unde textul permite să se întrevadă o idee să-i spunem mai neconvenţională, aceasta trebuie prezentată prin mijloacele unei argumentări solide şi contextuale, nu doar prin asemănări formale sau prin aplicări ale unor concepte filozofice la un anume autor. Răzbate astfel adesea un puternic iz de eisegeză, în care Origen este interpretat prin ochelarii filozofiei contemporane a limbajului, fiind un studiu de caz, de aplicare a unor concepte filozofice recente la textele patristice.
Mergând la nivelul mai profund ideatic al lucrării, din punctul nostru de vedere nu este suficient clarificată echivalarea cvasi-totală a Logos-ului cu ideea de discurs (acest reducţionism este reperabil încă din titlul lucrării). Acest fapt trece în umbră multe alte aspecte al bogatului concept de Logos la Origen şi la Părinţi. În paranteză fie spus, la Părinţi logos-ul avea tocmai un caracter puternic raţional, logocentric în accepţiunea autorului. Însă, în final, ne întrebăm dacă se poate detecta în mod real un caracter bifacial la Origen sau acesta este rodul unei delimitări care izvorăşte din faptul că autorul nu operează cu o concepţie unitară a Logos-ului, de unde această aparentă bipolaritate.
Credem că putem rămâne la o imagine mai unitară a lui Origen, dacă ne gândim că pentru Părinţi interpretarea, exegeza şi pedagogia biblică nu au fost niciodată reduse la o activitate pur intelectuală, raţională, scopul lor fiind întocmai adâncirea în sfinţenie, rugăciune, teamă şi iubire de Dumnezeu, adică tocmai elementele puse de autor pe seama unei atitudini non-logocentrice a lui Origen.

Mihai Vlad Niculescu, The Spell of the Logos. Origen’s Exegetic Pedagogy in the Contemporary Debate regarding Logocentrism, Gorgias Eastern Christian Studies 10, 2009.