„Octavian Paler a inserat imediat câteva rânduri despre tinereţea revoluţionară a lui Ceauşescu”
Cristian Bădiliţă: Dragă Alex., aş dori să scăpăm de la început de întrebarea cea mai penibilă, dar necesară, de dragul aşa-zisei obiectivităţi. De ce unii oameni pe care-i cunosc te acuză de oportunism, atrăgându-mi atenţia că biografia ta e plină de serpentine. Ai fost om al regimului comunist? Te-ai compromis cu texte procomuniste sau proceauşiste? Te-ai mutat dintr-o luntre într-alta în funcţie de interesul de moment? Ce le-ai răspunde „acuzatorilor” tăi?
Alex. Ştefănescu: Da, biografia mea e plină de serpentine. Printr-o pădure nu poţi să mergi în linie dreaptă. Dacă o faci, dai în scurt timp cu capul într-o copac. Aşa am păţit eu, la 19 ani, în anul II de facultate, când am fost chemat pe neaşteptate la Securitate (despre care până atunci nici nu ştiam că există).
Înainte de episodul cu Securitatea mersesem în linie dreaptă, în sensul că fusesem eu însumi în orice împrejurare, iar loviturile pe care le primeam nici nu le înregistram, întrucât aveam în mine un surplus de viaţă. Am fost convocat, deci, la Securitate, terorizat cu interogatorii care au durat şi şaisprezece ore fără întrerupere (de la ora patru după-amiază la opt dimineaţa), ameninţat cu condamnarea la moarte. De altfel, ca să-şi bată joc de mine, securiştii care m-au urcat într-o dubă şi m-au dus la facultate, unde urma să aibă loc şedinţa de excludere a mea din UTC, mi-au spus pe drum că mă duc în afara Bucureştiului, ca să mă împuşte. Până la urmă am fost dat afară din UTC, dar nu şi din facultate (cum ceruse patetic, în plină şedinţă, un coleg al meu, Radu George Serafim), fiind salvat de intervenţia energică a Zoei Dumitrescu-Buşulenga.
Ceva s-a sfărâmat în mine în acele împrejurări, aşa cum i se întâmplă ciobanului din Mioriţa când află nu pur şi simplu că va fi omorât, ci că trăieşte într-o lume în care este posibil să fii omorât de tovarăşii tăi. Acea stupefacţie (interpretată în mod greşit de mulţi comentatori ca o atitudine resemnată în faţa destinului, specifică poporului român) nu m-a mai părăsit şi cu ea în minte voi pleca şi pe lumea cealaltă. Graţia cu care îmi dansasem până atunci viaţa s-a dus naibii pentru totdeauna.
Din acel moment, n-am mai trăit spontan şi fără griji, am trăit atent şi încordat. În sinea mea am rămas acelaşi, într-un mod conspirativ, dar partea din conştiinţă responsabilă de relaţiile cu semenii s-a modificat ireversibil. Parcă înaintam pe un teren minat. Mereu am luptat – acesta e cuvântul –, cu mine însumi şi cu cei din jur, să nu fac carieră şi, în acelaşi timp, să nu intru în conflict deschis cu autorităţile. Deşi aveam dosarul stricat, mi s-a cerut frecvent să accept diverse funcţii, relativ importante. De ce? Pentru că eram un om cinstit şi capabil, destul de bine pregătit, iar ei aveau nevoie şi de asemenea oameni. Pe de altă parte, nu mă sfiam să-i atac, în articolele mele de critică literară, pe scriitorii care făceau jocul regimului comunist. Dar nu atacam regimul comunist însuşi, pentru că n-aş fi putut s-o fac decât o singură dată, iar apoi ar fi trebuit să duc o viaţă de ostracizat. Adică să ajung iar prin beciurile de la „Malmaison”, aşa cum ajunsesem în studenţie. Nu voiam să repet pentru nimic în lume acea experienţă.
Dar ai scris texte oportunist-procomuniste? Erai ameninţat, superiorii ţi le impuneau?
Cu aşa-zisele texte procomuniste sau proceauşiste lucrurile sunt complicate. Pentru eventualii cititori tineri ai acestui interviu, prefer să dau două exemple în loc să fac teorii. Odată, la începutul anilor ’80, fiind redactor la România liberă, şeful meu, Octavian Paler, mi-a cerut să scriu un „cursiv” (o tabletă) despre tinereţe (întrucât se apropia ziua de 2 mai, consacrată de PCR ca zi a tineretului). Am scris unul destul de inspirat, avea un anumit farmec literar, Octavian Paler l-a citit în prezenţa mea, a dat admirativ din cap şi, luând pixul, a inserat într-un loc, pe la început, câteva rânduri despre tinereţea revoluţionară a lui Nicolae Ceauşescu, al cărui exemplu îl urmează milioane de tineri din România. Am îngheţat, parcă mi se suise pe gât o omidă păroasă. I-am explicat că această politizare strică totul, dar el a făcut un gest de agasare cu mâna (cu semnificaţia: ce să mai pierdem timpul, ştii bine că nu se poate fără asta!) şi a trimis articolul la tipar. După 1989, la o recepţie, Octavian Paler se lăuda în faţa unei numeroase asistenţe, cu mine de faţă, că nimeni nu poate găsi, în vreun text semnat de el, numele lui Nicolae Ceauşescu!
Fireşte, dacă erau semnate de alţii. Ar merita să vorbim la un moment dat şi despre Paler, a cărui „aureolă” n-o pricep deloc. Dar nici nu mă miră. „Valorile” României de azi sunt exact valorile României anilor 1970 sau 1980. Noi „circulăm” mereu în jurul cozii, cu mult entuziasm şi orbire, dar mirându-ne, inocent, că nu avansăm cu niciun metru în istorie. Care este al doilea exemplu pe care vroiai să-l dai?
În toamna lui 1989, am scris pentru România literară un articol despre marea cantitate de poezie patriotică proastă, revărsată în anii aceia, ca o maree neagră, în literatura română. Articolul a fost respins de cenzură, chiar cu o anumită enervare, întrucât proslăvirea patriei era exact ceea ce cerea partidul comunist, în acea perioadă de naţionalism triumfalist, poeţilor. După mai multe runde de negocieri s-a ajuns la un compromis: eu să critic poezia patriotică proastă, aşa cum credeam de cuviinţă, dar să arăt cât de necesară este într-o cultură poezia patriotică şi, în plus, să citez din Ceauşescu o frază despre obligaţia scriitorilor de a asigura o înaltă calitate creaţiei. Am acceptat asta.
După 1989, Eugen Simion şi ceilalţi susţinători ai lui Ion Iliescu (personaj funest în istoria noastră) au invocat în repetate rânduri acest articol (fără să citeze din el), după metoda „pac la Răsboiul”, acuzându-mă – în replică la articolele mele anti-Iliescu – că l-am susţinut până în ultima clipă pe Nicolae Ceauşescu. Revin la chestia cu serpentinele. Da, există multe serpentine în viaţa mea, dar nu sunt ale unui carierist, ci ale unuia care a încercat mereu să evite şi parvenirea, şi dizgraţia, ca să se ocupe în linişte de literatură. N-am iubit nimic în lumea asta aşa cum iubesc literatura. După 1989 am refuzat multe posturi (decan al Facultăţii de Jurnalistică, purtător de cuvânt al Partidului Alianţei Civice, secretar de stat la Ministerul Culturii etc. etc.). şi am rămas necontenit redactor (apoi redactor-şef) la România literară, cu un salariu de 200 (şi apoi de 400) de dolari. Asta, oare, nu spune nimic?
Într-un text din 2008, despre dosarul tău de urmărire de la CNSAS, aminteşti de un fost student, coleg al tău, Dan Munteanu, hăituit de comunişti, care-a avut o soartă tragică. La distrugerea acestei vieţi (încă una) a participat şi Ion Iliescu. Ai putea rememora evenimentele şi contura un protret al lui Dan Munteanu?
Era în 1965, când am venit la Bucureşti (de la Suceava) ca să dau examen de admitere la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. Alături de alţi candidaţi am fost cazat la Căminul „Carpaţi” de pe Edgar Quinet (avea să se prăbuşească la cutremurul din 4 martie 1977). În cămin se mai aflau şi studenţi din provincie rămaşi peste vară în Bucureşti, alţii veniţi să-şi dea restanţele ş.a.m.d. Într-una din zile un student din anul III la Drept, Dan Munteanu, a început un fel de turneu prin camerele căminului. Avea în mână un memoriu şi strângea semnături. Când a ajuns în camera noastră (adică a mea şi a unor necunoscuţi, veniţi să dea şi ei admiterea la „Română”) mi-a atras imediat atenţia prin elocvenţă.
Era un tânăr de înălţime medie, robust, cu mustaţă, dar cu obrajii bine raşi, care te privea cu ochii lui de un negru fosforescent într-un mod care nu-ţi permitea să îl ignori. (M-am mai simţit privit astfel doar în seara zilei de 21 decembrie 1989, pe Magheru, de un tânăr cu cămaşă albă şi cu părul răvăşit, care ne invita pe noi, adulţii, să-l urmăm: „Veniţi! Nu aveţi nimic de pierdut! E atât de simplu să-l dăm jos pe Ceauşescu. Trebuie să faceţi doar un pas. Şi încă unul. Am fost umiliţi destul! Hai, veniţi! Ceva mai rău decât viaţa pe care o ducem nu ni se poate întâmpla!”). Iar după ce îţi capta atenţia cu privirea, îţi vorbea extrem de convingător, cu căldură, făcându-te să simţi că îi pasă de tine şi că nu intenţionează nici pe departe să te atragă în ceva primejdios. Am citit memoriul, cu atenţie. Predominau problemele administrative (cu numeroase referiri la funcţionarea defectuoasă a instalaţiilor din cămin), dar existau, spre sfârşit, şi revendicări privind libertatea de exprimare şi de asociere. Totul era logic, justificat, fără urmă de dorinţă de scandal. Am semnat imediat, dar, spre surprinderea mea, ceilalţi tineri din cameră nu numai că n-au fost de acord să semneze, dar n-au vrut nici măcar să atingă – şi cu atât mai puţin să citească – memoriul, ca şi cum ar fi fost scris nu cu cerneală, ci cu cianură. De unde ştiau ei că e ceva periculos, n-am să înţeleg niciodată. De altfel, nici în alte camere Dan Munteanu nu avusese mai mult succes, lista de semnături deja strânse de el fiind destul de sumară.
Ceea ce am să povestesc în continuare ştiu numai din auzite. Toamna, după ce a început anul universitar, lui Dan Munteanu i s-a organizat un proces public, la Facultatea de Drept, într-o sală de la etaj. „Inculpatul” a fost adus în sală cu cătuşe la mâini. Printre cei din prezidiu se afla, ca reprezentant al Uniunii Tineretului Comunist, tovarăşul Ion Iliescu. Văzând că nu i se dă ascultare şi că procesul ia un curs dinainte stabilit, ceea ce însemna că avea să facă închisoare, Dan Munteanu s-a smuls din mâinile securiştilor şi, aşa încătuşat cum era, a sărit pe o fereastră deschisă. Drept urmare, şi-a fracturat ambele picioare şi a fost repede capturat şi bătut cumplit, sub ochii îngroziţi ai celorlaţi studenţi. Se mai spunea, în şoaptă, în acei ani că, în închisoare, Dan Munteanu a fost asasinat.
Pentru că am semnat memoriul, am devenit, fără ştirea mea, suspect; timp de un an mi s-a citit corespondenţa, mi-au fost ascultate convorbirile telefonice şi s-au obţinut declaraţii ale colegilor mei despre ceea ce spuneam în diverse împrejurări. În cele din urmă am fost chemat şi eu la Securitate, aşa cum am povestit mai sus.
După 1989, am publicat pe prima pagină a ziarului România liberă un scurt articol cu titlul Ce s-a întâmplat cu Dan Munteanu?, rugându-i pe toţi cei care aveau vreo informaţie despre el să mi-o comunice. Nu m-a căutat nimeni. Încă mai sper. Aş fi fericit să aflu că mai trăieşte şi să povestească el însuşi ce i s-a întâmplat. Dar ar fi binevenite şi relatările altora, fie ei şi foşti lucrători ai Securităţii.
(va urma)
Cristian Bădiliţă
Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)
- Evanghelia după Luca - September 22, 2014
- Evanghelia după Luca - November 22, 2012
- Exorcizări (12) - April 16, 2012
