Poeme samizdat trimise la Europa liberă (1)

„Pachetul cu cărţi şi scrisori care a ajuns la postul Radio Europa Liberă, la 25 octombrie 1989, a stârnit un mare entuziasm în redacţie.”

 Iată cum vorbea  despre acest episod chiar unul dintre realizatorii emisiunii din 26 oc¬tom¬brie 1989, N.C. Munteanu: „Sunt zile când crezi că singurul lucru care-ţi mai rămâne de făcut e să mori. Şi exact atunci se întâmplă ceva care te sileşte să înduri totul şi să mergi mai departe. O asemenea zi am trăit ieri. Prin Nestor Rateş şi printr-un coleg american ne-a ajuns la redacţie un plic voluminos şi două cărţi de versuri, una în două exemplare. Cărţile se numesc Exil interior şi Hamlet şi gardianul. Numele autorului este Ioan Viştea, un pseudonim după cum ne anunţă chiar el. Pe ultima copertă a Exilului interior stă scris: samizdat, tiraj 500 de exemplare. Un tiraj prea mic, drept pentru care autorul a consi¬derat că Europa Liberă ar fi o cale mai potrivită pentru a ajunge la cititori. După primele cinci poezii citite, cole¬gul meu, Emil Hurezeanu, şi el poet, a spus doar atât: «Ioan Viştea e un poet.»”

În continuare au fost difuzate pe post fragmente din două scrisori ale poetului, una nedatată, cealaltă, din primăvara lui 1989.

                                             Gluga de coceni
sau
Povestea omului nou

                             Le trebuia o fiinţă senină şi docilă,
nici să necheze, nici să cadă-n drum;
ceva ce-ntre poveri şi sărăcia duhului trezeşte plîngerea
de milă,
a nu ştiu cui, de nu mai ştim nici cum.

                             Le trebuia o fiinţă fără dorinţi şi fără idealuri;
un capital bun de-nghiţit în sec, sortit să aibe
doar la poruncă patosul ce mişcă munţi şi dealuri
şi-n dosul frunţii numai şuruburi, roţi dinţate, piuliţe, şaibe.

                             Le trebuia un număr plin de avînturi şi senzaţii,
iar ca fundal, pierdut printre ovaţii şi urale,
ceva ce semăna c-o turmă de n-ar fi fost chiar talpa unei naţii
cu şapcă-n păr, pufoaică, stambă şi sandale.

                             Le trebuiau şi semne ne-ncetate de iubire
şi-au pus pe roţi maşinăria fără suflet de amor,
ca-mbrăţişaţi, la nu se ştie ce, să urle şi să strige în neştire,
din goarna surdă a neputinţei tuturor.

                             Le-a trebuit? Ei bine, l-au avut, mă rog,
căci au şi-n pietre, cîteodată, vorbele ecou.
I-au dat atunci cu-n fel de fard pe ochi, cu-n fel de drog,
şi l-au numit, aşa-ntr-o doară, Omul Nou.

                             Din loc în loc l-au tot purtat, din poartă-n poartă,
pe la vecini au mers, ce poate să arate şi ce ştie;
cum, la un semn, mişcă-n coteţ purceau-aproape moartă,
pe  nas cum scoate panglici colorate de hîrtie.

                             Încumetat în contra vîntului s-alerge şi a curentului năvalnic
să înoate
să bată cînepi şi bumbac l-au pus, mari pîini în ţest să coacă,
turte, lipii,

                              nu din făină, drojdie şi sare, ci numai dînd din gură şi din
coate,
cu-n pic de zer şi-n rest îndemnuri, ghionturi, directive
şi principii.

                              Cînd răsunau de zor sirene, muzici şi fanfare,
pleca cu somnul în pupile ca un şpan;
se-verşuna pe cărămizi, pe schele şi pe petele din soare,
doar-doar de-o scoate la lumină cifrele de plan.

                              Stătea în cap, pe brînci, lua-n palme cu simţire arătura,
dădea cu tîrnăcopul şi cu sapa, nimic nu îl opera din cale
de tumult,
dar n-apuca să strige bine „ura!”,
că cineva-I şoptea-n ureche: mai mult! şi mai mult!

                              Doar uneori, cîrpind de zor tichii, din lînă împletind ciorapi
şi fesuri,
simţea cum i se lasă pe pleoape şi pe braţe, greu, un plumb
şi-ar fi fugit, şi-ar fi dormit uitînd de toate dar îl chemau
în zare nesfîrşite şesuri,
şi iar pornea el, omul de coceni şi de porumb,

                              să-ntoarcă brazde, să lege la araci, să facă snop,
ce alţii nu ştiau decît cu vorba sau cu cîntul;
în arşiţe s-aducă ploaia strop cu strop,
ca din senin, cu aripi nevăzute, să stîrnească vîntul…

                              Pînă-ntr-o zi cînd fără veste-a dispărut împovărat de-atîtea
vise,
sătul să tragă lesa minţii orişicui.
L-au căutat un  timp. Cînd l-au găsit, era tîrziu: se sinucise,
nu-n locul altora ci chiar în locul lui.

                              Şi-n ţara sa, căci avusese omul nostru şi o ţară,
cam peste ani i-au ridicat ca împăcare şi smeriţi fierbinte rugă
şi-un monument. Dar cînd l-au dezvelit – ploua, era-ntr-o
vară –
pe soclu, trist, din paie şi coceni, rînjea o glugă.

                         Îndreptar de călătorie în exilul interior

                         Decapitează sabia toamnei castanii.
Zi-noapte-zi lîngă inima ta – un bolnav fără leac
nevindecat de sirene –
prin fumul ierbilor moarte întrupînd amintirea…
Prea slabi jucători eram la roata norocului;
prea palide faruri de coastă luminau ţărmul iluziei;
prea timpurie zăpadă s-a aşternut în gînd şi-n cuvînt.
În loc de un secol de aur, unul de sînge;
în loc de tropotul calului doar avantajul călăreţului;
în loc de Forum şi Demos, ultima carte de bîlbîială
apărută la Editura Schizo-politicos;
orbi – ah, nu din cei de stirpe homerică! –
ce-şi pun pene şi-şi zic vizionari;
laşitatea căreia erai în stare cîndva să-i întrevezi marginile;
cetăţeni ai ruşinii rezemaţi de stele bolnave
încercînd să reşlefuiască silexuri în prundişul etern,
să inventeze din nou amnarul, plugul de lemn, magia,
bolul de seu, ritualul, monoteismul, feriga, caverna,
gata oricînd să redescopere roata numai pentru trasul pe roată,
focul doar pentru aţîţat ruguri;
heralzi ai  apocalipsului incapabili să vadă
în firul de iarbă altceva decît un fitil subversiv;
şi dacă-i aşa precum se arată
că n-aduc mileniile cît secunda, ora şi anii,
dacă nimic nu se naşte din nimic ci rămîne doar dezastrul cetăţii,
şi acest exil interior ca un biet adăpost antibalistic,
atunci, bagă de seamă, ai grijă, străinule
cu costum la două rînduri şi idei despre demnitatea vertebrei,
dacă calci aici, nu te lăsa amăgit de locul şi timpul acţiunii
– o margine de Europă, sfîrşitul mileniului doi –
pur şi simplu freacă-te la ochi, respiră adînc cît aeru-i liber
şi pregăteşte-te pentru a intra în preistorie.

El ştie tot

El ştie tot:
ştie cînd este vremea-n brazdă de intrat;
ştie despre fecundarea la timp a seminţei şi-a oului;
ştie despre reformele lui Mavrocordat;
despre discuri şi grapă;
despre coarnele boului;
despre dialectica dintre sapă şi mapă;
ştie cum dospeşte enzima-n făină;
despre astmă şi fazele Lunii;
despre flora alpină;
despre E=mc² aplicată cu succes la petunii;
despre protoplasmă, protocronism, protozoare;
despre cît adevăr suportă gazeta;
despre cîte pete şi de ce sînt în soare;
ori de ce se răceşte planeta.

El ştie tot:
cum să urnească lucrurile cu-n ghiont;
despre recesiune, austeritate, inflaţie;
despre geometria euclidiană şi taxa de scont;
despre mătreaţă şi dezasimilaţie;
despre reflexul condiţionat din salivă;
despre virajul politic şi-n intersecţii;
despre prelucrarea metalelor, despre arta naivă;
despre mode, curente, direcţii;
despre parietalul omului de Neanderthal
şi despre omul real în carne şi oase;
despre biciul lui Attila şi ochelarii de cal;
despre navigaţia pe mări de sargase;
despre genetică şi poziţia florii la pălărie;
despre bionică, despre lucruri o mie
şi chiar despre cine mai ştie…

Însă ocupat cu teoria zaharicalelor,
scoţînd cu sudoare din pelteaua vremii şerbetul,
trudind la împletirea limbii, buchisind alfabetul,
uimit de logica şi limpezimea vocalelor,
un singur lucru n-a aflat dar şi acela mic:
anume… nu ştie că nu ştie nimic!