„Românii au intrat în Europa Epocii Moderne în 1700”

Cristian Bădiliţă: În cursul tău de ecleziologie, publicat în 2005, la Blaj, identifici momentul originar al unirii unei părţi a ortodocşilor din Transilvania cu Roma ca fiind Conciliul de la Florenţa, 1439. Altfel spus, cu aproape trei sute de ani înaintea naşterii a ceea ce se numeşte acum Biserica greco-catolică. De fapt, povestea acestui Conciliu, zis „de la Florenţa”, e foarte încurcată şi cuprinde cel puţin patru episoade: Basel, Ferrara, apoi, din cauza declanşării unei epidemii, Florenţa, în fine, Roma. La Florenţa s-a consumat momentul unirii dintre „latini” şi „ortodocşi”, care erau conduşi de împăratul Ioan al VIII Paleolog. Ce s-a întâmplat exact la Florenţa şi ce document a fost semnat de cele două delegaţii? Un singur arhiepiscop, dacă ştiu eu bine, de Efes, n-a semnat actul final de unire.

Alexandru Buzalic: Biserica este Una, Sfântă, Catolică (adică, Universală, katholike) şi Apostolică. Creştinismul s-a propagat treptat spre marile centre culturale ale lumii antice, devenite ulterior centre patriarhale, inculturându-se în forme specifice, de rit propriu, cu liturghii proprii şi proprii teologi. Dar pluralismul nu a întinat ideea unităţii. O dovadă elocventă o constituie faptul că în perioada patristică s-a constituit un patrimoniu universal al Bisericii, care reuneşte autori sirieni, alexandrini, greci sau latini, indiferent de apartenenţa lor la o anumită Biserică instituţională sau alta.

De asemenea, teologia creştină s-a dezvoltat prin şcoli specifice, în primul mileniu şcoala alexandrină şi antioheană, ulterior greco-bizantină şi romană-latină. Abia după absolutizarea anumitor poziţii teologice şi a unor tradiţii canonice radicale partizane şi după amestecul puterii politice în viaţa instituţională a Bisericilor, apar iniţial tendinţe centrifuge, apoi de coagulare a unor „poli de putere” care se situează pe poziţii divergente. Aşa s-a ajuns la desprinderea Bisericilor ariene, apoi a precalcedonienilor din unitatea Bisericii Catolice, cea mai dureroasă schismă, cu consecinţe majore pentru evoluţia istorico-culturală a Europei, fiind schisma din anul 1054.

În perioada care a urmat secolului XI, civilizaţia europeană îşi definea jurisprudenţa în contextul specificului medieval, în cadrul Bisericii Romane „ordinea precedenţei” fiind dată de relaţiile ierarhice dintre arhierei, aşa cum este specific în interiorul unei Biserici sui iuris, respectiv într-o Biserică patriarhală, şi mă refer aici la patriarhiile tradiţionale. Biserica Romană dobândea o scară continentală (în Epoca marilor descoperiri geografice intrând în faza „mondializării”), în timp ce Imperiul Bizantin începea să piardă teritorii în faţa Islamului şi a migratorilor de origine slavă sau turanică, pe de-o parte fiind procesul de unificare culturală a Europei, pe de cealaltă închistarea, izolarea şi lupta pentru păstrarea identităţii creştine. Acest proces a durat secole de-a rândul, accentuându-se după intrarea Islamului pe teritoriul european, istoria actualei Românii, ca şi a tuturor naţiunilor balcanice şi carpatice, fiind mai mult sau mai puţin marcată de necesitatea păstrării „credinţei strămoşeşti” ca mijloc de salvgardare a identităţii etnico-naţionale.

Venind acum la Unirea de la Florenţa, contextul istoric este cel al expansiunii turcilor spre Europa, Bizanţul având nevoie de ajutor militar pentru respingerea ameninţării otomane. Pe acest fundal s-au desfăşurat lucrările Conciliului, care începea, evident, cu discuţiile asupra celor patru puncte de divergenţă care au declanşat schisma din 1054. Astăzi, teologii pot privi cu seninătate problematica „divergenţelor” şi se pot lansa într-un dialog constructiv, mai ales că nici un „punct” nu este ireconciliabil, de fapt fiind vorba despre o dezvoltare teologică specifică perioadei post-patristice şi despre afirmaţiile unor şcoli teologice care dezvoltă o anumită viziune şi un limbaj categorial specific grec sau latin.

La Florenţa, teologii răsăriteni şi apuseni cădeau de acord, pentru prima dată, că există un pluralism legitim specific şcolilor teologice, că atunci când vorbim despre „mister” omul se poate apropia pe căi diferite şi că se foloseşte de imagini şi analogii diverse, însă converg spre unicul Adevăr care transcende experienţa omenească imediată. Teologii apuseni şi răsăriteni, pe baza aceloraşi izvoare biblice şi patristice, apelând însă la autori diferiţi în virtutea anumitor sensibilităţi culturale, îşi puteau recunoaşte reciproc argumentele, fără să conteste poziţia celuilalt şi mai ales fără să-şi absolutizeze propriile afirmaţii. În această lumină Filioque este un theologumenon necesar limbii latine pentru a explica doctrina greacă a ekporeusiei, care pătrunde în ambientul creştinismului apusean şi în Crez într-un context precis, antiarian; purgatoriul, o categorie scolastică ce descrie starea unor suflete până la plinirea eschaton-ului, când această situaţie temporară dispare (în fond, de aceea ne putem ruga pentru sufletele răposaţilor care nu sunt izolate şi condamnate în iad); în timp ce consacrarea în pâine dospită sau a azimei ţine de tradiţiile liturgice specifice, toate având rădăcinile adânc înfipte în apostolicitatea Bisericii.

Doar problema primatului papal, pe fondul evoluţiei diferite a legislaţiei canonice în Orient şi Occident de-a lungul timpului, rămâne în afara preocupărilor teologiei dogmatice stricto sensu, deoarece, în afara bazelor biblice şi ale Tradiţiei apostolice, de necontestat, canoniştii au adăugat o serie de intercondiţionări care privesc direct aspectul instituţional şi al relaţiilor dintre Bisericile din cadrul Bisericii Catolice. Observăm şi în plan eclezial faptul că juriştii sunt experţi în promulgarea, abrogarea şi interpretarea unui întreg hăţiş legislativ creat de ei, astfel încât au impresia că numai adevărul „lor” este mai adevărat decât al celorlalţi…

Dar, pe baza argumentelor şi a consensului, la data de 6 iulie 1439 se emitea „Decretul de Unire”, fiind semnat de Împăratul Constantinopolului, de reprezentanţii patriarhiilor Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, precum şi de către mitropolitul Isidor al Kievului, românii nefiind în afara acestui act, deoarece era semnat de către Damian, „smeritul mitropolit al Moldovlahiei şi reprezentant al celui de Sebaste”, precum şi de protopopul Constantin, vicar al lui Damian. Acest document era numit Laetentur Caeli, începând cu un citat din versetul 11 al Psalmului 95: „Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul! ”

Ce s-a întâmplat apoi?

Bucuria în istoria noastră pământească durează puţin… Cu o lună înainte, la data de 10 iunie, Iosif, patriarhul Constantinopolului, trecea la Domnul, astfel încât deschidea drumul spre lupta pentru succesiune la scaunul patriarhal. Cel care s-a opus dialogului teologic, încă de la început, a fost arhiepiscopul Markos Evgenikos din Efes, despre care ai pomenit, ierarhul care a organizat ulterior o puternică mişcare anti-unionistă ce a dus la îndepărtarea de la idealul unităţii Bisericilor, astfel încât succesorul lui Iosif, patriarhul Mitrofan al II-lea, nu a mai recunoscut actul semnat la Florenţa. Însă Conciliul de la Florenţa deschidea calea spre o posibilă refacere a unităţii Bisericii, prin recunoaşterea reciprocă a tradiţiilor şi a afirmaţiilor teologice ancorate în ortodoxia doctrinară, altfel spus, ca toţi să se recunoască ca fraţi în Hristos fără ca nimeni să-şi piardă propria identitate, o unitate în diversitate. De aceea el stă la originea demersurilor refacerii canonice a unităţii tuturor Bisericilor locale în sânul Bisericii Catolice (Universale), chiar dacă acest lucru are nuanţe diferite în funcţie de istoria particulară şi de specificul Bisericii respective.

În ultima etapă a Conciliului, petrecută la Roma, alte biserici orientale s-au unit cu Roma. Cum se explică faptul că unirea florentină n-a prins la Bizanţ sau Moscova, în schimb a prins în Siria sau în Armenia?

Cum spuneam, acest document a deschis drumul spre refacerea unităţii Bisericii. Polemica între cele două Biserici, pe fondul disputei în jurul primatului Scaunului Apostolic al Romei şi al pretenţiilor Constantinopolului, care devenea, prin prezenţa Împăratului o „a doua Romă”, a evoluat treptat dinspre confruntările teologice spre o apologetică sterilă, ajunsă la respingere şi ură în perioada Cruciadelor. Aceste neînţelegeri reciproce, pe fondul unor tradiţii proprii diferite, însă ambele legitime, aveau să fie nimicitoare, deoarece adevăratul duşman venea din exteriorul Bisericii creştine. În numele polemicii antilatine Markos Evgenikos a reuşit să canalizeze o antipatie deja inoculată în rândul poporului printr-o propovăduire în care domnea polemica şi spiritul contestatar, ajungându-se până la considerarea creştinilor apuseni drept eretici. Au urmat o serie de evenimente nefaste: coaliţia antiotomană condusă de Ioan Huniade eşua lamentabil la Varna (1444) şi în Câmpia Kosovo (1448), iar din 1453 Constantinopolul cădea sub turci. Dispariţia Imperiului Bizantin a însemnat poziţionarea strategică a Imperiului Otoman în Balcani, dar şi amestecul în problemele Bisericii de  rit greco-bizantin, dezbinarea unităţii spirituale şi izolarea mitropoliilor greceşti, sârbe, macedonene, bulgare şi române… Sub turci, unitatea Bisericii creştine era imposibil de realizat. Ţările Române şi teritoriile Ucrainei de azi, în ciuda unui curent favorabil colaborării cu Apusul creştin, intrau în sfera de influenţă a susţinătorilor schismei, care erau şi susţinuţi de turci, fie tacit fie direct.

O parte a Bisericilor Orientale nu s-au dezis niciodată de unitatea cu Biserica Romei, cazul Bisericii maronite şi siro-malabareze, altele, au reluat legăturile canonice prin ratificarea unui act al Unirii; astfel au semnat acte ale Unirii armenii (22.11.1439), copţii (4.02.1442), sirienii (30.11.1444), în timp ce caldeii şi maroniţii ratificau oficial Unitatea pe care o exercitau încă din timpurile apostolice, de data aceasta în spiritul şi după cerinţele Conciliului din Florenţa, la data de 7.08.1445. Aşa cum s-a întâmplat mai târziu şi în cazul Bisericilor de rit greco-bizantin, în marea majoritate a cazurilor o parte a credincioşilor au aderat la Unire, alta nu, astfel încât avem la ora actuală, de exemplu, o Biserică coptă catolică alături de una ortodoxă…

Ce s-a întâmplat la Moscova? Mitropolitul Isidor, care a semnat actul unirii, la întoarcerea acasă a fost întemniţat, iar unirea a rămas literă moartă. Din ce motive?

Situaţia Moscovei e mai complexă. Spiritualitatea slavilor din Estul şi Nord-Estul Europei s-a cristalizat începând cu Marele Cnezat Kievian, după creştinarea lui Volodimir la sfârşitul secolului al X-lea, misionarii kievieni (malo-ruşii sau ruşii „mici”) de la Lavra Pecersk au dus creştinismul ruşilor albi (bieloruşii) şi roşii (moscoviţii). Kievul este prima Mitropolie pentru slavii estici, sufragană Constantinopolului, însă constituită înainte de schisma din anul 1054. Kievul a fost şi principalul centru de putere al lumii slave până în anul 1225, când a fost cucerit şi distrus de tătari. Luptele intestine de succesiune destrămau Marele Cnezat, viaţa politică, militară şi spirituală organizându-se spre Vest, mai departe de năvălirile repetate ale Hoardei de Aur. Pentru un timp Haliţkul (numit ulterior Galiţia) şi Volinia aveau să reprezinte interesele ecleziastice ale Kievului. Ulterior Cnezatele Smolenskului şi Moscovei aveau să se constituie ca centre de putere în lumea slavilor. De aceea Moscova îşi arogă mai întâi titlul de Mitropolie, detronând Kievul, dorind să preia prerogativele care reveneau istoric şi de drept ucrainenilor; de acum înainte începe procesul de ascensiune a ruşilor moscoviţi până la constituirea Imperiului Rus, prin ridicarea Cneazului Moscovei la rangul de Ţar (1547), echivalentul latinescului „Caesar”.

Oricare centru politic şi militar doreşte să aibă în sfera de gravitaţie şi viaţa spirituală, de aceea, după căderea Constantinopolului („Roma cea Nouă”), Moscova îşi aroga titlul de „a treia Romă” care ar fi trebuit să reprezinte interesele Bisericilor de rit greco-bizantin. În acest context al luptei pentru supremaţie, Mitropolitul Isidor, chiar dacă a fost semnatar al Unirii de la Florenţa, nu a avut nici o şansă să aibă acceptul boierimii ruse, iar Mitropolia Moscovei devenea în anul 1589 „patriarhie”, recunoscută ca atare de celelalte centre patriarhale tradiţionale din teritoriile deja cucerite de Islam. Rusia intra în contact cu Statul Polono-Lituanian în expansiunea sa spre Vest, în timp ce Reforma complica şi mai mult tabloul confesional al Europei, începând de acum înainte un accentuat proces de dezintegrare a unităţii creştine, atât sub aspect instituţional, cât mai ales doctrinar.

Credincioşii de rit greco-bizantin slav, sau cei care mărturiseau „credinţa rusă” (ucraineni, bieloruşi, lituanieni, slovaci şi toţi slavii din teritoriile majoritar romano-catolice care se autodefinesc prin termenul de „rusini”, transformat ulterior de administraţia austriacă în „rutheni”) sufereau în urma frecventelor schimbări teritoriale, fiind revendicaţi când de unii, când de ceilalţi, fiind marginalizaţi şi lipsiţi de drepturi sociale tocmai datorită apartenenţei la Biserica Răsăritului. Apoi, în lipsa unor instituţii de învăţământ propriu, creştinii răsăriteni erau puşi în faţa unei false emancipări prin „catehismele” tipărite de reformaţi, astfel încât se contura o heterodoxie care se îndepărta treptat, prin cler şi nobilime, de propriile tradiţii teologice. Să nu uităm că teologia apuseană era deja o disciplină universitară (începând cu secolul al XII-lea) şi că era vorba despre perioada de început a Epocii Moderne, în timp ce Răsăritul creştin era pus în situaţia trăirii credinţei ca mijloc de păstrare a identităţii etnice, fie că vorbim despre presiunile de „turcizare”, „polonizare” sau „maghiarizare” făcute mai ales asupra boierimii.

Atunci se produce unirea unei părţi a ortodocşilor ucrainieni cu Roma? Pentru a ţine piept Moscovei? Pentru a se emancipa şi politic?

Da, în acest context, între anii 1595-1596, Mihail Rohoza, Mitropolitul Kievului, împreună cu episcopii sufragani, au văzut în Unirea florentină şansa emancipării propriilor credincioşi şi o deschidere care să permită libera circulaţie a ideilor. Răsăritul aducea cu sine în patrimoniul Bisericii moderne un plus de valori şi cunoştinţe, dar mai ales o spiritualitate, în timp ce Apusul aduce cu sine acea deschidere care înlătura orice tendinţă de izolare şi provincializare. Unirea nu a prins la Moscova, însă a fost realizată de cei care au moştenit direct tradiţiile kieviene, izvorul întregului creştinism slav central şi est-european, deoarece creştinismul slavilor de Sud este rezultatul misiunilor lui Chiril şi Metodiu. Unirea de la Brest-Litovsk recunoscută oficial în anul 1596 este un moment important în istoria Bisericii, chiar dacă acum, în mod critic, putem să vedem atât aspectele pozitive cât şi cele negative ale acestui eveniment istoric.

Cum s-a petrecut unirea de la Brest? Există diferenţe notabile şi, dacă da, de ce ordin, între greco-catolicismul ucrainean şi cel românesc?

Există deosebiri şi asemănări notabile. Mai întâi de toate trebuie să avem o viziune de ansamblu asupra Unirii de la Brest şi asupra evenimentelor ulterioare. Dacă privim strict din interiorul spaţiului românesc şi consultăm doar bibliografia autohtonă, Unirea românilor transilvăneni pare doar un act de catolicizare susţinut de Habsburgi într-un context socio-economic nefavorabil credincioşilor ortodocşi români, vitregiţi în propria ţară prin excluderea lor din viaţa politică a Principatului calvin al Transilvaniei. Privind din exterior şi consultând izvoarele şi bibliografia ucraineană, polonă şi documentele Vaticanului, totul devine coerent, fiind vorba despre un fenomen cultural din cadrul creştinismului caracteristic zonelor de contact dintre Apus şi Răsărit, care se întinde de la Marea Baltică până la Marea Mediterană. Nu există falii între culturi, aşa cum vedea „obsesional” Samuel Huntington, ci zone de contact caracterizate prin coexistenţa mai multor etnii, tradiţii, confesiuni şi chiar religii.

Unirea de la Brest s-a petrecut în contextul politic al Statului Polono-Lituanian, în secolul Reformei, credincioşii ucraineni, bieloruşi, lituanieni sau rusini, de rit greco-bizantin slav, fiind supuşi unor presiuni de „protestantizare” a maselor, dar şi de „romano-catolicizare” a nobilimii. În acelaşi timp, Moscova nu venea ca o „mamă iubitoare”, ci îi folosea doar ca masă de manevră în susţinerea intereselor lor politice. Deci, Unirea de la Brest priveşte o Biserică trans-naţională, realizată de un mitropolit împreună cu cinci episcopi, declanşând propagarea „unirilor” din eparhie în eparhie, ajungând la porţile Transilvaniei la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este imaginea unei pietre aruncate într-un lac, undele propagându-se în cercuri tot mai îndepărate. Printre istoricii români actuali, această viziune de ansamblu am întâlnit-o în lucrările profesorului Ovidiu Ghitta, ceilalţi istorici oprindu-se, de altfel din punct de vedere metodologic şi ştiinţific corect, strict asupra analizei situaţiei istorice a Transilvaniei şi a Bisericii Române, pierzând însă amploarea globală a fenomenului. În esenţă, Unirea însemna intrarea Răsăritului creştin european în Epoca Modernă, proces care a condus în cele din urmă şi la „modernizarea” Bisericilor neunite, un proces de propagare a culturii şi civilizaţiei europene spre Est.

Chiar dacă Răsăritul creştin a avut întotdeauna sfinţi care au „trăit” teologia, aceasta a intrat în conştiinţa umanităţii atunci când a dobândit o formă academică şi a intrat în circuitul liber al ideilor. Un prim pas a fost făcut de călugării de la Mănăstirea „Sfânta Treime” din Vilnius, în frunte cu mitropolitul Iosif Veliamin Rutski şi cu Sfântul Arhiepiscop Iosafat Kunţevici. Aceştia au impus formarea clerului după standardele intelectuale ale vremii, impunând o solidă pregătire filozofică, biblică şi patristică, pentru a se ajunge la teologia dogmatică şi pastorală. Nu trebuie uitat faptul că Rutski şi Kunţevici au codificat monahismul răsăritean într-o formă instituţională acceptată de Occident, oferind „Regula” bazată pe scrierile Sfântului Vasile cel Mare. De aceea călugării de rit greco-bizantin sunt numiţi în Occident  „bazilieni”, călugării greco-catolici fiind reprezentaţi în faţa Scaunului Apostolic printr-un „Protoarhimandrit” şi mai mulţi părinţi „consultori” aleşi din toate provinciile „Ordinului Sfântului Vasile cel Mare”. Răsăritenii îşi formulau teologia dogmatică, morala, spiritualitatea după criterii pedagogice noi, valorificând hermeneutica biblică şi tradiţia patristică şi filocalică proprie în limbajul cultural al Epocii lor. Aceeaşi operă o fac, mai târziu, în ambientul kievian, Mitropolitul Petru Movilă, în Transilvania „Şcoala Ardeleană” apoi Sibiul, şi putem ajunge până la „Saint-Serge” din Paris sau la teologia universitară contemporană…

O asemănare între cele două Uniri, mă refer la Brest şi Alba-Iulia, vine şi din modul concret în care se transpuneau în viaţă normele disciplinare şi canonice. Conciliul de la Florenţa a fost modelul realizării Unirii: bisericile surori îşi recunoşteau reciproc validitatea afirmaţiilor dogmatice, păstrându-şi fiecare identitatea proprie; din punct de vedere administrativ, fiecare Biserică sui iuris (după limbajul actual) având jurisdicţie asupra propriilor instituţii ecleziastice sufragane şi îşi rezolvau problemele interne, fiind în comuniune spirituală faţă de celelalte Biserici din cadrul Bisericii Catolice.

În primul mileniu, papalitatea a jucat un rol unificator ca semn vizibil al comuniunii, intervenind în perioada Conciliilor Ecumenice atât prin delegaţi care au participat activ la dezbateri, cât mai ales a jucat rolul de arbitru între Patriarhiile tradiţionale. Primatul de onoare – primus inter pares – a fost recunoscut fără nici o dificultate de către toţi cei care au rămas în unitatea Bisericii. După schisma din 1054, Biserica romano-catolică îşi adapta disciplina canonică în contextul relaţiilor instituţionale medievale, cu toate acestea la Florenţa se recunoştea modelul ecleziologic al primului mileniu creştin. Între timp, Biserica Romană trecea prin alte două Concilii, Lateran (1512-1517) şi Tridentin (1545-1563), fiind obligată să-şi redefinească raporturile instituţionale dintre Bisericile din Apus şi Roma în contextul destrămării produse de Reformă. A fi catolic devenea echivalent cu a fi într-o relaţie ierarhică neîntreruptă, directă şi nemijlocită cu Papa, conducătorul Bisericii Romane, lucru care este justificat în interiorul oricărei Biserici sui iuris. Neavând nici un Patriarh Răsăritean în comuniune, în perioada realizării Unirii de la Brest şi de la Alba Iulia, din punct de vedere canonic, Bisericile Unite erau integrate în „ierarhologia” ecleziologiei tridentine prin arondarea lor la Arhiepiscopii Romano-Catolice, chiar dacă îşi păstrau autonomia.

Cum au fost „unşi” primii episcopi greco-catolici? Din punct de vedere canonic, se-nţelege. Cine i-a uns şi um s-a petrecut transferarea „episcopatului” de la romano la greco-catolici?

În momentul ratificării Unirii de la Brest, mitropolitul de Kiev, Mihail Rohoza, era hirotonit în continuitatea apostolică a Bisericii Răsăritului. La fel şi Atanasie Anghel, a fost hirotonit ca ierarh de către Teodosie, mitropolitul Ungrovlahiei şi de către Patriarhul Dositei al Ierusalimului. În cazul ierarhului român, în contextul dubiului faţă de continuitatea apostolică a ierarhiei române în perioada calvină, s-a luat nefericita decizie a rehirotonirii preoţeşti şi apoi arhiereşti sub conditione (adică dacă nu ar fi fost valabilă administrarea sacramentului primit înainte, atunci rămânea valabilă acordarea făcută ulterior). Acest act a fost făcut din exces de zel, total inutil, mai ales că Scaunul Apostolic nu a cerut niciodată acest lucru. Dar chiar dacă instituţional Bisericile Unite au fost subordonate unor Arhiepiscopii Romano-Catolice, acestea au funcţionat după propriile reguli şi în relativă autonomie. Nu a fost o „transferare” proclamată cu surle şi trâmbiţe, ci a fost un proces normal de recunoaştere a situaţiei de facto urmată de reorganizarea internă a episcopatelor româneşti sufragane. Repet, prin recunoaşterea Mitropoliei Blajului ca instituţie eclezială de sine stătătoare, la jumătatea secolului al XIX-lea, se recunoştea o stare de fapt şi se respectau tradiţiile proprii Răsăritului creştin.

De ce nu s-a făcut o trecere integrală, pe toate planurile (dogmatic, cultic) la romano-catolicism? S-a dorit păstrarea specificului deja existent?

„Unire” nu înseamnă „disoluţie” sau „dispariţie”, deoarece modelul unităţii Bisericii este „uniunea de o fiinţă şi nedespărţită” a Preasfintei Treimi:  fără amestec şi fără confuzie, nedespărţire şi unitate de acţiune în păstrarea identităţii fiecăruia în parte. Semnatarii Unirii nu au vrut să devină romano-catolici, de aceea au şi luat ca model Conciliul de la Florenţa. Fiecare Biserică sui iuris s-a manifestat încă din timpurile apostolice după propriul rit (patrimoniul liturgic, teologic, spiritual şi disciplinar propriu), fără ca diversitatea să diminueze unitatea. Prin Unire se dorea reîntoarcerea la starea specifică Bisericii înainte de anul 1054, deci, nu numai că s-a dorit păstrarea specificului propriu, chiar mai mult, în afara „unităţii în diversitate” nu există un alt model al Bisericii Catolice.

Ulterior, datorită necesităţii modernizării administraţiei interne, în locul sinodalităţii tradiţionale se trecea la instituţia canonicilor, model funcţional preluat din Biserica latină. Mai ales subordonarea canonică a unei Biserici răsăritene faţă de o instituţie aparţinând Bisericii latine a fost interpretată de adversarii Unirii ca o părăsire a Bisericii proprii şi ca o schimbare a „legii strămoşeşti”. Chiar dacă ulterior, la presiunea ierarhilor greco-catolici, fii ai Bisericii Răsăritului, s-a ajuns la autonomia Bisericilor Mitropolitane sau Arhiepiscopale Majore greco-catolice, clişeul aruncat de opozanţi în perioada polemicilor de început, încă mai persistă. Aşa a fost la început, modelul florentin fiind transpus în viaţă în spirit tridentin, în ciuda acestor neajunsuri acest prim pas spre unitatea Bisericii lui Hristos fiind la fel de valabil şi de actual, mai ales că acum Biserica contemporană se poate aşeza pe o platformă ecleziologică comună, în consens, după modelul primului Mileniu când Biserica era Una.

La jumătatea secolului al XVII-lea intra în comuniune cu Roma eparhia de Mukacevo, din Zacarpattia, ulterior, sub păstorirea episcopului Iosif de Camillis, „episcop al popoarelor de rit grec ce se aflau în regatul Ungaria”, creştinii răsăriteni din Slovacia, Ungaria, Ucraina transcarpatică şi chiar din Nord-Vestul Transilvaniei, intrau în comuniune cu Biserica Romei. Nu întâmplător patronul Eparhiei de Mukacevo, Sfântul Nicolae, este în acelaşi timp patronul Eparhiilor formate mai târziu, în contextul reîmpărţirilor teritoriale, în Slovacia, Ungaria, fiind şi patronul Eparhiei greco-catolice de Oradea-Mare. În aceste regiuni românii au aderat la Unire, izolat, prin protopopi şi preoţi, înainte de evenimentul de la Alba Iulia. După modelul de la Brest, însă la scara unei singure Eparhii care se întindea pe teritoriul unei Mitropolii, Teofil, apoi Atanasie, aderau la Unire după modelul florentin, ulterior vedeau aplicarea în spiritul canoanelor apusene, apoi începea reacţia anti-unire şi separarea credincioşilor în „uniţi” şi „neuniţi”, însă mai târziu, după limpezirea apelor, contactul cu Europa modernă aducea roade în înfiinţarea primelor şcoli româneşti.

Până aici ai descris unirea ca un fenomen transnaţional, asemănător în scenariul şi efectele ei. Revin însă la deoserbiri.

O diferenţă marcantă este dată de spiritualitatea românească, cu o evoluţie şi sensibilitate proprie diferită de a lumii slave. Dacă greco-catolicismul slav a păstrat şi încă mai foloseşte limba slavonă bisericească în liturghie, românii puneau în condiţia Unirii din 1700 posibilitatea utilizării limbii naţionale în liturghie, lucru pe care Occidentul l-a făcut abia după lucrările Vaticanului II, „Şcoala Ardeleană” contribuind la trezirea conştiinţei naţionale prin valorificare latinităţii românilor, văzând locul României alături de celelalte popoare de origine latină, în unitate culturală şi de aspiraţii cu acestea. În afara nuanţelor specifice generate de sensibilităţile şi evoluţia diferită a greco-catolicismului slav faţă de cel românesc, diferenţa majoră constă în această dublă aspiraţie a românilor, de a fi în unitate spirituală în Biserica Universală şi de a fi împreună cu descendenţii Imperiului Roman, în comuniune culturală şi de aspiraţii cu cei care reprezintă şi acum modelul lumii civilizate. Românii au „intrat” în Europa Epocii Moderne în 1700.