Spiritualitatea Orientului creştin şi sofiologia sfântului Vasile

Tomas Spidlik, născut în 1919, în Boskovice, Republica Cehă de astăzi, decedat la Roma pe 16 aprilie 2010, intră în noviciatul iezuit în 1939, iar în 1949 este sfinţit preot. În anul următor, la Florenţa, termină formarea sa ca iezuit după care este chemat la Roma unde lucrează la Radio Vatican. În 1955 susţine teza de doctorat la Institutul Pontifical Oriental din Roma. În acelaşi timp începe lunga sa carieră de profesor de patristică şi teologie spirituală orientală. În 1997 este beneficiarul a două doctorate Honoris Causa, primul oferit de Universitatea din Cluj-Napoca, recunoscând în el pe unul dintre cei mai importanţi cunoscători ai teologiei şi spiritualităţii orientale, celălalt de Facultatea de Teologie a Universităţii din Olomuc, Cehia.  În 2003, Papa Ioan Paul al II-lea îi conferă bareta cardinalice pentru a încununa aportul său în cunoaşterea teologiei şi spiritualităţii orientale. Cardinalul Spidlik este un autor prolific, fapt pentru care în 1990 a fost desemnat „omul anului” şi „cea mai admirată persoană a deceniului” de către Institutul Bibliografic din Raleigh, Carolina de Nord. Printre operele sale mai însemnate dorim să facem cunoscute cititorilor www.oglindanet.ro cel puţin două: Spiritualitatea Orientului creştin şi Sofiologia sfântului Vasile cel Mare.

Spiritualitatea Orientului creştin. Nimeni nu a încercat să redacteze un manual despre acest subiect. Spidlik a suplinit această lacună. În expresia „teologie spirituală” se află cuvintele cele mai sfinte ale creştinului: Theos, Logos, Spiritus. Pentru primii Părinţi ai pustiului, teologia era nivelul cel mai înalt al cunoaşterii spirituale în care se trăieşte şi se contemplă misterul trinitar. În gândirea lor era de neînchipuit o teologie care să nu aibă ca fundament o relaţie personală cu Teos, (Tatăl) datorită Logosului (Fiului) în Spiritus (Duhul Sfânt). Această relaţie era mereu cultivată şi hrănită prin rugăciune. Astfel, teologia orientală este inseparabilă de rugăciune. Orientul creştin nu a cunoscut manuale sistematice de teologie spirituală, cum va fi cazul pentru creştinii din Occident. Această teologie îmbibată de rugăciune este în mod necesar „spirituală” deoarece rugăciunea însăşi este „respiraţia Spiritului”. Prin urmare caracteristica principală a spiritualităţii este conexiunea sa imediată şi necesară cu a treia persoană divină, Duhul Sfânt. Marele mister al vieţii creştine, participarea omului la divinitatea Sfintei Treimi, îndumnezeirea omului, e constituit din multiplele relaţii ale spiritului uman cu Spiritul lui Dumnezeu. Despre această relaţie însă ne este imposibil să vorbim sau să scriem. Evagrie Ponticul spunea: „Eşti teolog dacă te rogi” şi „Cine nu l-a văzut pe Dumnezeu nu ar trebui să vorbească despre el”. Spidlik îşi dă seama că în redactarea unui manual de spiritualitate orientală întâmpină dificultatea de generalizare, propunând reguli şi practici considerate complete, inafailibile, aplicabile mereu şi pretutindeni. De aceea, autorul, în prezentarea subiectului său, porneşte de la iconografia rusă bogată în culori, capabilă să suscite sentimente diferite, chiar dacă liniile şi formele, fixate de canonul iconografic, se schimbă foarte puţin. Călugării orientali nu manifestă nici un interes să reformeze spiritul Sfântului Vasile cel Mare ori să modernizeze scara virtuţilor Sfântului Ioan Scărarul. Fidelitatea lor faţă de calea trasată de sfinţii Părinţi nu i-a împiedicat să încarneze, de-a lungul secolelor, spiritualitatea bazilitană sau sinaitică dându-le noi culori, personale sau impuse de ambientul naţional. În spiritualitatea orientală nu este important doar ceea ce sfinţii Părinţi au spus, ci şi modul în care spusele lor sunt recepţionate şi asimilate în ascensiunea spirituală. Pentru a prezenta o imagine cât mai globală despre spiritualitatea creştină în Orient, Spidlik organizează lucrarea sa întreisprezece capitole. Plecând de la referinţa de bază în viaţa spirituală, Sfânta Scriptură, cititorul este condus pas cu pas în aprofundarea trăirii şi suflului spiritual inspirat de textele sfinte. Duhul Sfânt, inspiratorul hagiografilor, introduce omul aflat în contact permanent cu Sfânta Scriptură în simţirea trăirii vieţii divine prin participarea la dumnezeirea Sfintei Treimi. Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, omul cel vechi este îmbrăcat cu omul cel nou modelat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Această viaţă nouă, dobândită prin moartea şi învierea Mântuitorului, este rodul harului revărsat cu îmbelşugare în sufletele noastre. Viaţa nouă dobândită în Cristos transformă existenţa umană introducând-o într-un raport de libertate profundă care elimină frica şi introduce omul în sfera divinităţii. Istoria mântuirii, sau, cum o numeau sfinţii Părinţi, „economia mântuirii”, atinge punctul culminant în vocaţia omului de purificare a lumii şi divinizare progresivă, deoarece tradiţia creştină este convinsă că, pentru cel unit lui Cristos, trecerea din această lume în cealaltă reprezintă o purificare şi o îndumnezeire. Însă acest proces de îndumnezeire se realizează în trăirea cotidiană a raporturilor de iubire prin practica dublei porunci divine: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. De aceea întâlnim în trăirea spiritualităţii creştine în Orient deseori elogii făcute prieteniei spirituale, fraternităţilor monastice, familiei, Bisericii văzută ca o comuniune între sfinţii din ceruri şi noi oamenii care mergem pe urmele lor trăind virtuţile speranţei, credinţei şi dragostei. Viaţa spirituală este lucrarea lui Dumnezeu, iar omul nu are decât să-şi conformeze viaţa la mesajul evanghelic. În toate acestea, deşertul spiritual, lupta împotriva răului, împotriva gândurilor rele şi ale tuturor viciilor este o constantă care poziţionează creştinul în totală dependenţă de Dumnezeu care dă harul pentru a putea învinge şi înlătura răul din suflete. De asemenea, toate bolile şi pasiunile sufletului sunt vindecate prin ascultarea şi punerea în practică a voinţei lui Dumnezeu manifestată prin sfaturile Părinţilor spirituali, a ierarhiei Bisericii, a principiilor şi sfaturilor moştenite de la tradiţia spirituală creştină şi monahală. Perfecţiunea sufletului este atinsă atunci când toate aspiraţiile sale sunt îmbibate de caritate divină. Rugăciunea este instrumentul cel mai eficient, la îndemâna tuturor, pentru dobândirea carităţii. Rugăciunea este înălţarea spiritului spre Dumnezeu, convorbirea sufletului cu Dumnezeu creatorul său.
Liturgia creştină, viaţa sacramentală, spiritualitatea iconografică sunt tot atâtea căi prin care omul intră în comuniune cu Dumnezeu. Rugăciunea statornică şi perseverenţa conduce la contemplaţie, la purificarea propriilor aspiraţii pentru a intra complet în proiectul de iubire rezervat de Dumnezeu tuturor credincioşilor. Contemplaţia este modul cel mai eficace de a-l cunoaşte pe Creator şi de a trăi, încă de pe pământ, comuniunea profundă cu persoanele Sfintei Treimi. Prin „manualul” său, Spildik îl conduce pe cititor să trăiască în propria-i experienţă spirituală idealul pentru care a fost creat: îndumnezeirea Sa. Pentru a ajunge la acest scop atât de măreţ şi nobil autorul ne invită, occidentali şi orientali, să urcăm treptele spiritualităţii trinitare, contemplative, antropologice, ecleziologice, cosmice, monastice, blândeţii eremitice, purificării, ascezei, libertăţii interioare, inimii şi sufletului. Liturgia orientală este construită în aşa fel încât să conştientizeze omul de prezenţa divină în creaţie. Icoanele ne invită să intrăm în lăcaşurile de cult pentru a contempla cerul pe pământ.

Sofiologia sfântului Vasile cel Mare. Sfântul Vasile cel Mare este unul din cei mai importanţi Părinţi ai Bisericii orientale şi un mare propagator al vieţii monahale. Lectura şi meditarea Sfintelor Scripturi îi oferă un cadru propice în dezvoltarea gustului său pentru asceză şi reflecţie teologică inspirat fiind de Înţelepciunea care pogoară din înălţimi. Viaţa Sfântului Vasile poate fi rezumată astfel: dorinţa arzătoare a unui suflet în căutarea lui Dumnezeu pentru a se învrednici de El. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi dorinţa de a I se uni constituie adevărata înţelepciune pe care o întâlnim în scrierile Capadocianului. În acest studiu dedicat adevăratei înţelepciuni, sophia, Spidlik oferă cititorilor o cheie de lectură a întregii opere baziliene. Personificarea Înţelepciunii în cărţile sapienţiale ale Vechiului Testament şi întruparea ei în scrierile Noului Testament îi oferă cercetătorului iezuit oportunitatea de a ne introduce în profunzimea gândirii sfântului Vasile referitor la „economia mântuirii”: Înţelepciunea în actul creator, Înţelepciunea în confruntarea cu drama păcatului omului, Înţelepciunea şi promisiunea unui Mântuitor care va libera sufletul omului de sub stăpânirea păcatului şi a morţii, Înţelepciunea Mântuitorului în actul de răscumpărare a neamului omenesc, Înţelepciunea care călăuzeşte Biserica şi Universul spre destinaţia lor finală: viaţa fericită în Dumnezeu. În Înţelepciunea sa, Dumnezeu a creat universul şi pe om din iubire pentru a împărtăşi cu el existenţa sa prea-fericită. Dar omul s-a îndepărtat de acest ideal dorind să-şi procure propria fericire în absenţa lui Dumnezeu, fericirea supremă pentru care toţi am fost creaţi. Rezultatul acestei dorinţe este nuditatea: Adam şi Eva se descoperă goi înaintea lui Dumnezeu şi vizavi de ei înşişi. Iniţiativa vine din partea lui Dumnezeu promiţând, în Înţelepciunea sa, un Mântuitor care va restabili relaţia primordială între Creator şi creatură si va reorienta omul spre scopul creaţiei sale.
Profeţii au fost purtătorii de cuvânt ai acestei promisiuni anunţând, uneori cu detalii de neînchipuit, întruparea Înţelepciunii printre noi oamenii, viaţa, misiunea, pasiunea, moartea şi învierea sa pentru a redeschide porţile vieţii veşnice omenirii decăzute în păcat. Învierea Mântuitorului, punctul culminant al „econimiei mântuirii” a pus capăt morţii veşnice, iar omul poate din nou să privească spre scopul creaţiei sale, fericirea veşnică în Dumnezeu. Tot Înţelepciunea ghidează paşii credincioşilor în trăirea mesajului evanghelic în tot timpul acestui pelerinaj spre Patria cerească promisă tuturor celor care cred în Isus Cristos, trimisul Tatălui, Înţelepciunea lui Dumnezeu. Scrierile şi omiliile Sfântului Vasile sunt pline de sfaturi prin care invită credincioşii să fie atenţi la soarta sufletului lor creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, numai Dumnezeu însuşi poate constitui bucuria şi fericirea sa. Această atenţie ne conduce să renunţăm uneori le noi-înşine pentru a ne concentra şi a fi atenţi la Dumnezeu şi lucrarea sa în viaţa noastră. A muri pentru a avea parte de învierea cu Isus Cristos este unica şi adevărata adaptare a spiritului nostru la realitatea înţelepciunii lui Dumnezeu care vrea, în înţelepciunea sa, ca „toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (I Tim. 2, 4). Pentru creştini nu există altă cale, alt adevăr şi înţelepciune decât a Crucii Mântuitorului, înţelepciunea Celui care este Înţelepciunea lui Dumnezeu întrupată. O asemenea înţelepciune este dificil de înţeles, însă Cristos însuşi ne-a precedat oferindu-ne exemplul şi harurile necesare prin opera sa mântuitoare. Astfel vom putea spune despre om, ieşit din mâna Creatorului, obiectul iubirii lui Dumnezeu şi care tinde spre realizarea propriului său bine: „Am văzut aceste minunăţii şi am putut admira Înţelepciunea universală a lui Dumnezeu”.

Tomas Spidlik, La spiritualità dell’Oriente cristiano. Manuale sistematico, Milano, San Paolo, 1995, traducere din franceză, La spiritualité de l’Prient chrétien. Manuel systématique, Roma, Orientalia Christiana, 1978, de Maria Donadeo şi revăzută de Alberto Bourlot.

Tomas Spidlik, La sophiologie de S. Basile, colecţia „Orientalia Christiana Analecta” 162, Roma, l’Institut Pontifical des Etudes Orientales, 1972.