Săptămâna de 5, 6, 7 zile…

În creştinism, săptămâna a avut, are şi va avea 7 zile – o cifră cu adevărat specială, aflată dincolo de calculele astronomilor, astrologilor şi calculatoriştilor, care de milenii se află în căutarea unui calendar „perfect”. Este o cifră revelată celor mai avansaţi gânditori iudeo-creştini, de la care pleacă totul, pentru că toate pleacă de la mecanismele lumii aşa cum a fost creată, nu cum vor unii s-o imagineze!

De curând, Biserica Ortodoxă a refăcut în calendarul său statutul normal al duminicii – Ziua Domnului – ca prima zi a săptămânii. Sigur că sunt foarte multe de spus despre cele şapte zile, de la Creaţie până la mecanismele cosmice care guvernează mica noastră lume terestră. Pentru că suntem prea aproape de momentele pe care le trăim, pentru că e tocmai epoca noastră contemporană, pentru alte o mie de motive minore, uităm că, de fapt, două mii de ani lumea strămoşilor noştri s-a petrecut într-un ciclu de 6 zile plus a şaptea de sărbătoare! Şi totul era în acord cu nişte cicluri, spirituale şi naturale, aflate dincolo de puterile omeneşti.

Din considerente foarte diverse, în secolul trecut săptămâna de muncă a început să aibă, pentru populaţia ţărilor mai avansate economic, doar 5 zile… S-au adus numeroase argumente pro: creşterea productivităţii muncii industriale, necesitatea unui timp de odihnă mai lung…, chiar faptul că ar trebui o zi fără serviciu pentru cei care au ziua de sărbătoare religioasă sâmbăta, nu duminica!! Pe argumentul ăsta, continuând aceeaşi logică, ar trebui ca în curând să se proclame şi vinerea liberă, pentru că musulmanii au sărbătoarea religioasă săptămânală în această „a cincea zi”!!…

Aici trebuie amintit (ce uşor uită noile generaţii ceea ce strămoşilor li se părea absolut normal) – secole de-a rândul, evreii, musulmanii şi alte seminţii cu cicluri săptămânale diferite de ale majorităţii, au trăit şi păstrat tradiţiile lor într-o universală curgere a săptămânii creştine de „6 plus una” zile. Nimeni n-a protestat cu nimic şi doar după „revoluţia” iluministă anticreştină, după două sute de ani de presiuni „de stânga”, adică ateist-anticreştine, a început să-şi facă loc ideea de modificare a tradiţiilor care au fondat Europa şi America de Nord, de modificare a tuturor statusurilor care marcau viaţa cotidiană a majorităţii… A fost începutul epocii în care a devenit posibilă orientarea unor aspecte esenţiale din viaţa comunităţilor de către interesele unor minorităţi – sub tot felul de umbrele legitimiste gen „democraţie”, „lobby politic”, „multiculturalism”…

Pentru noi, creştinii europeni, săptămâna de 5 zile a adus foarte multe dezavantaje:

– în ţările dezvoltate economic se reduce timpul de muncă în detrimentul unor procese care trebuie totuşi să aibă loc 6 sau 7 zile pe săptămână, una dintre cauzele importului masiv de mână de lucru din alte ţări. Sigur că există procese industriale ce pot fi operate de puţini oameni, restul făcându-l maşinile, dar a nu se uita de procesele de extragere/prelucrare a materiilor prime, de transporturi, de procesele tip „foc continuu”, de sănătate, de procesul de studiu şi creaţie! Există atâtea mărturii ale românilor, specialişti plecaţi recent la mari centre de producţie/cercetare din vest, SUA, Australia, unde laboratoarele au pauză numai duminica şi programele de cercetare şi mică producţie se termină sâmbăta târziu!!

– apariţia week-end-ului, ca perioadă de 2 zile pline fără serviciu, a dus la obiceiul plecării de acasă, din localitatea de reşedinţă, deci lipsa tot mai frecventă de la viaţa parohiei, de la liturghia de duminică, cu toate consecinţele pentru educarea copiilor – aceştia devin creştini nepracticanţi, ca apoi să sfârşească prin a fi indiferenţi la orice norme morale, să fie victime ale Internetului şi ale proastelor obiceiuri ce vin să umple un gol, pe care părinţii nu-l mai pot gestiona! Nu vă par cunoscute toate astea? Nu aveţi atâtea cunoştinţe, vecini, care folosesc week-end-ul altfel decât copiii lor, care nu mai comunică firesc cu ei, nu aţi constatat că orele de religie nu reuşesc să-şi atingă scopul final?

– timpul normal de şcoală s-a redus dintr-o dată cu 16,7 %, adică materia şi procesul de învăţare se fac mai concentrat/aglomerat şi, treptat, de fapt, se tot elimină capitole din manuale, şcoala apare sărăcită tocmai de substanţa ei… Elevii stau tot mai puţin la şcoală şi mulţi încearcă să recupereze angajându-şi profesori acasă, evident  în acel faimos week-end! Nemaivorbind că mulţi iau „meditaţii” şi în timpul săptămânii, şi sâmbăta şi duminica…

– tot astfel au început să scadă concediile anuale normale, tot mai multe unităţi economice, financiare, de învăţământ etc, solicită angajaţilor să-şi scurteze concediile la 10 zile, maximum 2 săptămâni!

E deja înrădăcinată sâmbăta liberă, vi se pare absolut firească, nu-i aşa? Dar un creştin adevărat ar putea-o lua chiar ca un atentat la dreptul său de a-şi păstra tradiţia! Vă las să meditaţi asupra curgerii unui an tradiţional românesc, cu săptămânile normale de 6 zile, cu perioadele de sărbători de iarnă şi primăvară, când poţi avea mai multe zile libere pe săptămână, cu sărbătorile creştine de peste an, cu un concediu de 4-5 săptămâni!