Ţara bolnavă

României regale

Zăream aproape ţărmurile arse, nituite de soare. La prova,
subţirateci platani se-arcuiau vibratorii în aer.
Călătoream. Călătoream neştiind încotrova
ne-ncredinţase soarta cu-al mării aprig vaier.

Încet, pe negândite, se îngusta orizontul de ape
străluminat din adâncuri de osuarele şi dinastiile peştilor.
Pânza întinsă ca arcul aducea mai aproape
clipa când în vârful catargului aveau să se-arate ale cereştilor,

tainice semne dătătoare de viaţă

ce-n larg ne-ademeniră să-mplinim a credinţei chemare.
Un abur opac pe ochiul tumefiat al nopţii, o veninoasă albeaţă,
privirii, mereu ascundea steaua noastră de cenuşă şi sare.

Încrezători în astre ne-am pregătit pentru lungul ocol
prin cuţitele ploii învelite în teaca de spume.
Marea sub noi dezgolea întunecatul, mineralul nămol,
ce fierbinte-l născuse începutul de lume…

Fără focuri pe cer, fără a veştilor litere,
de la un timp, de prunci şi soaţe ne cuprinse mila,
căci vântul, ah, vântul şuierând ca din ţitere,
printre stânci ne-ndrepta spre Caribda şi Scylla.

În zadar stam de veghe aplecaţi peste cârmă
precum ne-ntrecuţi altădată pe-ale plugului coarne:
din steaua de cenuşă şi sare nu rămase nici urmă
altui drum sau pământului ferm să ne-ntoarne.

De semne părăsiţi şi zei, în voia sorţii,
rătăcim prizonieri în capcanele visului.
Setea ne biruie, putrezeşte carnea pe noi, iară morţii
cad la fund ca blestemele de pe limba proscrisului.

Numărate ni-s zilele, orele şi puteri mai avem
cât mesajul acesta să-l lăsăm să plutească pe ape.
Cineva-l va găsi şi-l va arde mă tem,
ori de nu, alergând, va veni mai devreme ca tăcerea din jur
să ne-ngroape.