Un caz de miliţie „politically correct”

Anul acesta, prin aprilie, în Săptămâna Patimilor, au apărut în oraşele României nişte panouri care au intenţionat să îndemne la tolerarea homosexualilor. „Orientarea sexuală nu este o alegere, nu este o boală”, spunea un panou, iar lângă slogan stătea imaginea unui bebeluş, cu o brăţară de identificare la mână, pe care scria „homosexual”. Se înţelegea astfel că un homosexual se naşte cu atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex, condiţionarea genetică plasându-l în ipostaza de victimă a sorţii, incapabil să-şi învingă pornirile hărăzite de Mama Natură, de Dumnezeu sau, eu ştiu, de Marele Anonim, Moira, etc. (fiecare după cum crede). Prin urmare, spun susţinătorii cauzei LGB (lesbian, gay, bisexual), o persoană nu poate fi judecată pentru un lucru care face parte din natura ei. La fel cum nimeni nu e judecat pentru că e bărbat sau femeie. Problema acestei idei, care se constituie ca mesaj central al panoului publicitar, este că se află la stadiul de teorie. Şi e, de fapt, o gogoriţă. Mai jos voi reveni.

Văzând panourile despre „normalitatea homosexualităţii”, în care, paradoxal, apare imaginea unui copil, filosoful Mihail Neamţu a făcut două observaţii pe propria pagină de Facebook: „1. Homosexualii nu pot avea copii, dar le utilizează imaginea. 2. Reclama la sexualitate seamănă cu o reclamă la un tip de dietă, medicament, ţigări ori parfum. Separaţia corp-suflet e completă.”

Neamţu spune două lucruri de bun simţ: 1. Cuplurile homosexuale sunt incapabile să aibă copii, dar nu au nici o problemă de ordin moral în a se folosi de ei pentru a promova un stil de viaţă ce nu va putea niciodată să dea viaţă. 2. Reclama la sexualitate simplifică realitatea până la completa ei denaturare, desfigurând erotismul printr-o completă separare de latura sa spirituală; nici vorbă de dragoste, doar sex, o simplă întâlnire între două trupuri lipsite de suflet şi de chip, definite numai prin natura mecanică a actului sexual la care participă, normală sau deviantă.

Valentina Iancu, „critic de artă şi doctorand” al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” a publicat în Acum tv. ( luna mai a.c.) o reacţie la cele scrise de tânărul filosof. Câteva citate din poziţia acesteia merită redate, ca să vedem până unde poate ajunge aşa-zisa toleranţă „corectă politic”. Valentina Iancu scrie: „«Şocantul» afiş apărut în perioada pe care ortodocşii majoritari au impus-o în spaţiul public drept săptămâna patimilor, este o campanie care militează pentru toleranţă. Concept abstract în practică pentru mulţi buni creştini, dar cu sensuri deosebit de profunde în teorie. […] Problema este toleranţa. Suntem capabili să acceptăm că unii oameni se nasc homosexuali? Urmărind ecourile pe care campania le-a avut în presă sau în alte medii informale, observ că se înclină spre o lipsă gravă a capacităţii de înţelegere şi acceptare a celuilalt. Concluzia? În 2011, suntem o societate fundamentalist ortodoxă, grav intolerantă şi îndobitocită cu un discurs pe care îl considerăm moral fără să luăm în calcul că afectează oameni. Pentru că înainte de toate, homosexualii, transsexualii ş.a.m.d. sunt oameni!”

Mai întâi, o chestiune de principiu. Întrebarea doctorandei trebuie formulată puţin altfel. Nu „suntem capabili să acceptăm că unii oameni se nasc homosexuali?”, ci „se nasc unii oameni homosexuali?” Nici un cercetător în domeniul geneticii nu a fost în stare să demonstreze că homosexualitatea e condiţionată genetic. Nu există nici un studiu ştiinţific care să fi demonstrat că orientarea sexuală este moştenită. Orice persoană la curent cu cercetarea ştiinţifică ştie că oamenii NU se nasc homosexuali. Singurul consens în rândul oamenilor de ştiinţă este că homosexualitatea poate fi explicată cel mai adecvat printr-o combinaţie de factori psihologici, sociali şi biologici. Aşadar, ceea ce sugerează panoul cu pricina şi ceea ce afirmă V.I. sunt neadevăruri care fac parte din insistenta, agresiva şi stridenta campanie pro-homosexualitate, ce se desfăşoară la nivel global. Să ne înţelegem bine. Te accept, homosexualule, aşa cum eşti, coleg şi prieten. Dar de ce această campanie zilnică de a fi acceptat, în toate felurile posibile, de la discurs la panouri, la parade groteşti şi filme (la Holywood nu se mai poate face un film fără să apară măcar un gay, iar acesta nu poate juca rolul unui „bad gay”)?

Valentina Iacob şi-a însuşit rapid acest nou limbaj corect politic (şi, asemeni ei, atâţia alţi tineri, din păcate), la fel cum tinerii cu „origine sănătoasă” din generaţia lui Ion Iliescu şi-au însuşit pavlovian limbajul politic bolşevic. Discursul şi atitudinea Valentinei Iacob seamănă frapant cu discursurile şi atitudinile politrucilor de altădată. Termeni ca „intolerant”, „fundamentalist”, „îndobitocit” culminează cu „deversare de ură şi ignoranţă intelectuală de tip fascist […] comună multor cetăţeni ai acestei ţări”. Iar, în final, avem „tragerea la răspundere” ca în odioasele şedinţe staliniste de odinioară: „Problema mesajului pe care l-am citat mai sus este mult mai gravă decât alte poziţii exprimate vehement împotriva acestui afiş. Pentru că, de această dată, avem de-a face cu o persoană care ocupă o poziţie publică; Mihai Neamţu conduce departamentul de cercetare al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Cum să sper eu că acest institut reprezintă echitabil şi homosexualii, o categorie de cetăţeni ai României care au fost violent agresaţi în perioada comunistă.”

Da, ce să mai comentezi!? Iată tacticile noii toleranţe (fundamental intolerante), care ar trebui să-i facă pe creştini (pentru că împotriva lor se poartă acest război murdar) să se conformeze: echivalează dezacordul cu fobia, neconformismul cu ura, convingerea cu fanatismul, credinţa şi simbolurile creştine cu discriminarea. Tocmai partida „political correctness”, indiferent pe ce paliere se manifestă (politic, sexual, etnic, de rasă, religios, ecologic etc.), este eminamente nocivă, intolerantă, agresivă. Se merge pe principiul: „îţi dau în cap, să nu îndrăzneşti să ripostezi şi nici măcar să te aperi, că te acuz de intoleranţă şi fascism, ba chiar vreau să te desfiinţez cu totul, fiindcă ai altă opţiune”. Toleranţa de tip nou este o mişcare culturală ipocrită. Pe de o parte, pretinde toleranţa, pe de alta, cere pedepsirea părerilor diferite.