Un posibil dialog între transdisciplinaritate şi creştinism (1)

Într-una dintre lucrările sale despre implicaţiile globalizării asupra lumii politice şi economice, teologul german Hans Küng afirma că „globlizarea este marea speranţă pentru unii şi marea teroare pentru alţii”. Nu greşim dacă înlocuim în enunţul de mai sus cuvântul „globalizare” cu „transdisciplinaritate”. Pentru mulţi e o paradigmă absolut nouă de gândire, ce oferă promisiuni imense pentru raţionalitatea omului contemporan.

În acelaşi timp, pentru mulţi creştini „tradiţionalişti”, gândirea transdisciplinară prezintă semnele unui nou „umanism”, deosebit de pernicios la adresa teologiei creştine. În fine, poate la fel de mulţi sunt complet indiferenţi şi dezinteresaţi de această problemă.
Trebuie avut în vedere ceea ce pretinde a fi şi a nu fi transdisciplinaritatea. Ea nu este o altă disciplină, deşi la o privire superficială şi în lipsa unei descrieri adecvate, poate părea aceasta.

Transdisciplinaritatea nu este în acelaşi timp nici cheia secretă sau o baghetă magică pentru rezolvarea tuturor neclarităţilor şi dificultăţilor cu care se confruntă raţiunea umană în contextul actual al hiperspecializării şi fragmentării cunoaşterii.

Împrumutând un termen folosit de acelaşi teolog catolic pentru a descrie metoda sa epistemologică de abordare a teologiei creştine în contextul globalizării, putem spune că transdisciplinaritatea este o „raţionalitate critică”, un nou tip de gândire şi atitudine opus raţionalismului clasic şi reducţionist al cărui accent pus pe obiectivitate (înţeleasă în sens îngust şi nerealist), tehnicitate şi profit a dus şi duce la sărăcirea interioară a omului şi la transformarea sa într-un obiect care trebuie să producă profit. Elementul uman, latura interioară, subiectivitatea sunt aspecte care lipsesc tot mai mult din educaţia academică şi din abordarea generală a cunoaşterii la orice nivel. Înainte de orice altceva, această accentuare a umanităţii omului, în cele din urmă, a subiectivităţii sale, în contextul unei descrieri tot mai accentuat robotizate a fiinţei umane, trebuie salutată în gândirea transdisciplinară.

Transdisciplinaritatea se doreşte a fi în primul şi-n primul rând o metodologie fundamentată pe o viziune de ansamblu (1). Lucrul care trebuie evitat cu orice preţ – aspect valabil în orice domeniu abordat din punct de vedere transdisciplinar – este trasarea unor paralele forţate între respectivul domeniu şi gândirea transdisciplinară. De obicei astfel de paralele se produc pe baza unor asemănări aparente şi formale. Eroarea constă în punerea în balanţă a unei metodologii cu un anumit domeniu al cunoaşterii sau spiritualităţii. Nu putem compara pur şi simplu transdisciplinaritatea cu nici un domeniu cultural-spiritual al umanităţii, deoarece, atunci când este înţeleasă corect, transdisciplinaritatea presupune o metodologie a cunoaşterii, care pătrunde şi integrează respectivul domeniu.

Ce putem spune însă despre subiectul supus atenţiei cititorilor, relaţia dintre transdisciplinaritate şi gândirea creştină? Exercită transdisciplinaritatea un pericol catastrofic pentru creştinism sau, dimpotrivă, teologia poate profita din aproprierea cadrului de gândire transdisciplinar? Textul nostru este o modestă şi, recunoaştem, nu foarte sistematică încercare de a oferi câteva repere pentru o posibilă apropiere productivă dintre creştinism şi gândirea trandisciplinară, fără a trăda în vreun fel esenţa învăţăturii creştine. Aceasta înseamnă, implicit, că nu tot ce presupune transdisciplinaritatea se aplică în egală măsură gândirii creştine.

Încercarea de evitare a capcanei paralelelor formale între transdisciplinaritate şi gândirea creştină impune de la sine în mod necesar o selecţie a termenilor, a conceptelor întrebuinţate atunci când studiem textul Scripturii din această perspectivă. Afirmăm însă că gândirea creştină poate integra cadrul general şi logica transdisciplinarităţii, fără niciun fel de complex şi fără a-şi trăda în nici un fel identitatea. Propunerea interpretativă constă dintr-o imagine de ansamblu a modului în care creştinismul satisface convingător condiţiile transdisciplinarităţii, altfel spus modul în care creştinismul se exprimă pe sine din perspectivă transdisciplinară, ceea ce presupune introducerea conceptelor operative însă într-un mod concret sau aplicat, adică pornind de la dogme şi texte biblice. Această primă secţiune va fi urmată apoi de un succint studiu de caz, care urmăreşte să restrângă cadrul general al problematicii puse în discuţie la Evanghelia după Ioan, în special primele doisprezece capitole. Cu alte cuvinte, vom încerca să observăm şi mai concret modul în care logica transdisciplinarităţii poate fi aplicată textului biblic şi ne poate ajuta în descifrarea şi interpretarea acestuia într-un context transdisciplinar de dezbatere şi pornind de la interogaţiile transdisciplinarităţii.

Nu în ultimul rând, menţionăm de la început că afirmaţiile noastre au la bază convingerea existenţială a credinciosului creştin practicant, nu doar a celui care adoptă creştinismul ca o alternativă teoretică mai viabilă decât altele.

Gândirea creştină şi transdisciplinaritatea

Gândirea creştină este „transdisciplinară” prin excelenţă; în fapt a fost aşa înainte de formularea sistematică a transdisciplinarităţii în secolul XX. O privire sumară a „Cartei transdisciplinarităţii” evidenţiază acest fapt.

Creştinismul ca totalitate a fiinţei umane

Creştinismul ca mod de viaţă este transdisciplinar deoarece presupune tratarea fiinţei umane ca totalitate, prin integrarea tuturor dimensiunilor ce definesc umanitatea: dimensiunea psihică, conativ-volitivă, intelectuală şi fizică, însemnând asumarea subiectivităţii, deoarece presupune un act de voinţă şi de încredere, de implicare activă şi responsabilă. În creştinism, fiecare aspect al vieţii şi cunoaşterii umane este filtrat din perspectiva centrală dată de credinţa în Dumnezeu ce determină şi configurează fiecare aspect al existenţei. Creştinismul pune un accent decisiv pe interioritatea umană, credinţa nefiind un simplu act voluntarist, ci un autentic instrument de cunoaştere. El este transdisciplinar deoarece caută unitatea finală a cunoaşterii şi a existenţei umane.

În creştinism, nivelul gândirii nu înseamnă o excludere a nivelului trăirii, respectiv obiectivitatea nu presupune alungarea subiectivităţii. În general, după cum subliniază teologul şi fizicianul francez Thierry Magnin, sfârşitul gândirii scientiste în secolul XX a determinat formularea şi dezvoltarea unei noi epistemologii, în care subiectul cunoscător deţine un rol central. În procesul de cunoaştere, omul devine o parte integrantă şi integratoare. Creştinul gândeşte obiectiv prin asumarea subiectivităţii, astfel că obiectivitatea subiectivă şi subiectivitatea obiectivă a ştiinţei contemporane, de care vorbeşte Basarab Nicolescu (2) îşi găseşte ecoul în gândirea creştină. Creştinul îşi asumă lumea obiectivă prin perspectiva subiectivităţii sale transformate de credinţa în Dumnezeul obiectiv.

Apoi, în lumea actuală hiperspecializată academic şi ştiinţific, creştinismul e transidisciplinar prin perspectiva sa universală şi totalizantă. Teologul german Johann Baptist Metz afirma că nimic nu pare astăzi mai suspect decât universalul. Din acest punct de vedere, afirma el, teologii sunt probabil ultimii universalişti din mediile universitare, fiind obligaţi la universalitate deoarece „Dumnezeu este fie o temă universală, o temă pentru întreaga umanitate, fie nu este o temă deloc”. Preluând descrierea teologului, putem susţine că prin însăşi natura credinţei lor, creştinii sunt obligaţi la universalitate, ceea ce ne oferă o perspectivă optimistă cu privire la problema însingurării şi rătăcirii întru izolare, prin evadarea din comuniunea comunitară.

Suntem martorii unei tot mai accentuate fărâmiţări a fiinţei umane în personalităţi multiple sau, mai bine spus, în roluri diferite, în funcţie de contextul situaţional al individului. Întâlnim astfel, spre exemplu, omul de familie, omul de societate, omul de la locul de muncă, omul din prezenţa prietenilor, omul din biserică, fiecare situaţie implicând asumarea unui rol deosebit. Dincolo de acestea însă, există un centru al fiinţei la care numai individul are acces, locul său cel mai intim, ceea ce este el în realitate şi în acelaşi timp în singurătate.
Putem încadra diferitele roluri sau ipostaze în trei perspective: cea personală, a ceea ce reprezint eu, perspectiva percepţiei celorlalţi asupra mea (ceea ce cred alţii despre mine că sunt) şi – pentru cel care acceptă existenţa lui Dumnezeu – perspectiva divină asupra fiinţei mele. În creştinism cele trei perspective trebuie să se suprapună, să coincidă pentru a putea vorbi despre fiinţa umană ca totalitate şi unitate. Nu trebuie trecut cu vederea faptul esenţial al transfigurării absolute a demnităţii umane (3) în virtutea credinţei creştine în crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

În cele din urmă, transdisciplinaritatea creştinismului este dată de caracterul său transistoric, transcultural, transrasial, translingvistic. De la început creştinismul s-a manifestat ca o religie care depăşeşte orice fel de barieră umană, în privinţa aceasta cuvintele lui Isus Cristos fiind de la sine grăitoare: „Mergeţi în toată lumea şi faceţi ucenici.” (4)

Niveluri de realitate şi logica „ilogică”

Ideea de niveluri de realitate este esenţial structurantă în transdisciplinaritate, niveluri ce presupun o logică şi un cadru conceptual diferit în fiinţarea interioară a fiecăruia. Dacă în ceea ce priveşte lumea naturală, fizică, vorbim în general despre trei niveluri de realitate, în lumea spirituală a gândirii creştine vorbim despre două niveluri de realitate diferenţiate ontologic: divin şi uman. Nu este locul aici pentru o abordare detaliată, însă, asumându-ne riscul de a simplifica discuţia, trebuie să subliniem câteva aspecte esenţiale. Sub raportul relaţiei dintre cele două niveluri ontologice de realitate, teologia creştină poate fi privită ca o încercare de formulare şi explicare a modului în care cele două intră în contact, interacţionează. De fapt, modul în care interpretăm această problemă este cel care a dat naştere la numeroasele tipuri de perspective teologice.

În general vorbim despre două feluri de teologii – fiecare cu particularităţile sale – teologia de sus sau revelaţională şi teologia de jos sau naturală. Una porneşte de la nivelul divin (perspectiva top-down, „de sus în jos”), iar cealaltă de la cel uman (perspectiva bottom-up, „de jos în sus”). Cele două demersuri influenţează modul în care este privită persoana lui Isus Cristos sau relaţia dintre Cristosul divin şi Isus cel istoric.

La acest punct este posibil, în contextul dezbaterilor actuale, un apel la logica terţului inclus (5) (included middle), care, să fim bine înţeleşi, nu înseamnă o suspendare a valabilităţii logicii formale binare, şi la conceptul de complementaritate, preluat din fizica cuantică, care, împreună cu noţiunile de actualizare şi potenţializare dezvoltate în metoda complementară, oferă un cadru util gândirii creştine. Iată cum descrie această problemă Thierry Magnin: „Atunci când aceasta se interesează de umanitatea lui Cristos (actualizarea lui Cristos – omul), nu o poate face deplin decât având conştiinţa faptului că dimensiunea divină a lui Cristos e potenţializată în cercetarea şi în discursul său. Reciproc, acelaşi lucru e valabil când Cristos-Dumnezeu se actualizează în discursul credinciosului: Cristos-Omul este atunci potenţializat. Cu alte cuvinte, credinciosul afirmă că noi nu putem vorbi despre umanitatea lui Cristos decât având în memorie divinitatea sa. Şi reciproc, nu putem vorbi despre divinitatea lui Cristos decât având în memorie umanitatea sa.” (6)

Orice abordare exclusivistă duce la consecinţe nefaste, considerarea ambelor niveluri de realitate în acelaşi timp fiind absolut esenţială. Însă diferenţa calitativă, cât şi cantitativă dintre cele două niveluri este atât de mare, încât logică umană obişnuită ne poate arunca ori în disperare, ori în scepticism. Prin urmare, este nevoie de deschiderea voluntară spre un alt nivel, de o altă complexitate.

Privit din această perspectivă, creştinismul se dovedeşte a fi trecerea de la un nivel de realitate, cel al existenţei umane, cu limitările inerente, la un alt nivel de realitate, de complexitate infinită. Problema majoră este modul în care acest lucru poate fi realizat, punct în care creştinismul se manifestă într-un mod unic. Intrarea omului în contact cu divinitatea, a creaturii cu Creatorul, ridicarea de la nivelul existenţei umane (bottom-up movement) la însăşi Fiinţa divină, nu poate avea loc decât printr-un Al Treilea, Isus Cristos, în care persoana istorică (Isus) şi Fiinţa divină (Cristos) se unesc. Prin El, Isus Cristos, care este atât Isus, cât şi Cristos, nici doar Isus sau numai Cristos, veşnicia invadează timpul, transcendentul se întâlneşte cu imanentul (top-down movement). De aceea răspunsul pe care-l dă omul chemării Fiinţei divine este atât un eveniment istoric, cât şi unul cu semnificaţie transcendentă. Creştinul trăieşte simultan în două lumi – ceva absurd, inacceptabil şi inexplicabil într-o logică normală – fiind, conform Scripturii, atât cetăţean al cerului, cât şi locuitor vremelnic pe pământ („Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos”(7)). Mai mult, deşi încă supus limitărilor, slăbiciunilor şi neajunsurilor inerente naturii umane, creştinul este deja ridicat la nivelul glorificării eterne (cf. Romani 8.30).

O altă „ilogicitate” demnă de scos la iveală este faptul că în creştinism se produce o contopire a fiinţei umane cu Dumnezeu (cf. Galateni 2.20 – „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”), fără ca personalitatea şi individualitatea fiecărei persoane să fie anulată, desfăşurându-se mai degrabă o împlinire a personalităţii umane printr-o relaţie cu Altul. Dacă, în ce priveşte nivelul uman, suntem diferiţi ca gen, rasă, naţionalitate sau stare socială, în planul divin suntem uniţi. „Nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus” (8) (Galateni 3.28).
În lumea nouă în care a intrat, creştinul trăieşte, de asemenea, după o altă logică, creştinismul fiind considerat o religie a inversărilor în care totul pare a fi „întors pe dos”, unde duşmanul este binecuvântat, nu pedepsit, şi unde urii i se răspunde cu iubire. Unul dintre cele mai bune exemple de „inversare” se găseşte în discursul Mântuitorului din Matei 5:3-12, aşa-numitul pasaj al „Fericirilor”: cel smerit este înălţat, cel care plânge este mângâiat, cel blând este puternic, cel flămând şi însetat este sătul, cel milos este milostivit, cel persecutat este fericit. Totul pare a funcţiona altfel în această nouă dimensiune a unei realităţi ce poate fi cunoscută doar prin actul credinţei. În cuvintele lui Thierry Magnin, „Cu Dumnezeu, care nu e decât Iubire, totul e cu susu-n jos” (9).

Pe de altă parte, în creştinism avem de-a face şi cu o logică diferită a cunoaşterii de sine. Din punct de vedere creştin celebrul dicton „cunoaşte-te pe tine însuţi” este o absurditate, dacă îl reducem la un singur nivel de realitate. Creştinul nu se poate cunoaşte singur pe sine. Cunoaşterea creştină este cunoaştere prin Altul. Numai atunci te cunoşti mai bine când Îl cunoşti pe El, pe Celălalt, Fiinţa divină, tot mai profund; doar în acest mod poţi să-l cunoşti pe aproapele tău, deschizându-te spre nevoile celorlalţi din perspectiva celor trei dimensiuni esenţiale ale acestei noi realităţi, iubirea, iertarea si slujirea (10). Problema majoră o reprezintă modul în care poate avea loc această cunoaştere (întrebarea „cum” ne trimite în spaţiul acţiunii, al implicării, nu doar în cel al constatării).

Este absolut obligatorie comuniunea în comunitatea celor ce trăiesc într-o relaţie personală si comunitară. Conceptul metodologic de „fereastră de cunoaştere” ne permite înţelegerea modului de comunicare în comuniune la nivelul comunităţii (11). Într-o paradigmă educaţională cel care transmite educaţia – profesorul – şi cel care primeşte mesajul (informaţia) – elevul – se găsesc la niveluri de reprezentare diferite şi, în acelaşi timp, în ranguri de autoritate diferite. Profesorul acţionează dintr-o perspectivă „de sus” (top-down), în timp ce elevul acţionează pornind „de jos” (bottom-up). Pentru ca actul de comunicare să aibă eficienţă, e nevoie ca cele două perspective să se afle într-o stare de armonie, fie asumată, fie negociată. Atunci când diferenţa dintre nivelurile de reprezentare, cu rangurile de autoritate corespunzătoare, tinde spre zero, când ele tind să fie co-egale, fereastra este deschisă, iar comunicarea şi interacţiunea sunt posibile. Dimpotrivă, când diferenţa e mare, iar nivelurile de reprezentare sunt îndepărtate, fereastra este închisă, iar comunicarea este oprită, fiind practic imposibilă.

Preluând termenii acestei paradigme educaţionale, putem vedea cum relaţia de cunoaştere dintre om şi Dumnezeu în perspectiva creştină îl arată pe Cristos ca Învăţătorul nostru, noi fiind ucenicii Săi. Însă Învăţătorul îşi cheamă ucenicii la participare, la relaţie. El coboară, iar aceştia se ridică. Nivelurile tind să se unifice, iar comunicarea om-Dumnezeu devine astfel posibilă. Actul rugăciunii în creştinism reprezintă exemplul suprem al întâlnirii şi interacţiunii dintre cele două niveluri. În rugăciune, perspectiva „de sus” şi contemplarea „de jos” fac ca divinul să se unească cu umanul, transcendentul cu imanentul, providenţa divină cu libertatea umană.

În acest mod putem ajunge şi la o înţelegere mai deplină a aspectului comunitar al creştinismului. Datorită faptului că se află în relaţie cu Altul, prin care se cunoaşte pe sine însuşi, creştinul învaţă să trăiască împreună şi cu alţii, cu ceilalţi, în comunitate şi în comuniune. Astfel, o cunoaştere tot mai profundă a lui Dumnezeu conduce la o cunoaştere tot mai adâncă a celor din jur şi la o preţuire tot mai mare a fiinţei umane în ansamblul ei. În consecinţă, creştinul se „recunoaşte pe sine în persoana celuilalt, nu doar la nivel educativ, ci şi la nivel spiritual” (12). Amintindu-ne de cei patru piloni ai cunoaşterii transdisciplinare (13), creştinul învaţă (perspectiva bottom-up) şi în acelaşi timp este învăţat (perspectiva top-down), deoarece ştie că nu poate trăi decât împreună cu ceilalţi, în comunitate (learning/teaching process) – fapt care presupune următoarele sintagme ale învăţării şi înţelegerii în procesul cunoaşterii: a învăţa să înveţi să cunoşti făcând (creativitate în acţiune) şi a învăţa să înţelegi să fii trăind împreună cu ceilalţi (autenticitate prin participare) (14).

(va urma)

(1) Pentru o descriere a metodologiei şi abordării transdisciplinare a educaţiei, Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, Editura Junimea, Iaşi 2007, pp. 314-342, precum şi „Carta transdisciplinarităţii,” Charter of Transdisciplinarity, translated from French by Karen-Claire Voss, http://nicol.club.fr/ciret/english/charten.htm.
(2) Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, pp. 195-199.
(3) Vezi art. 8 al „Cartei”.
(4) Evanghelia după Matei 28:28.
(5) Vezi Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, cap. 9.
(6) Thierry Magnin, Între ştiinţă şi religie, Junimea, Iaşi, 2007.
(7) Epistola lui Pavel către Filipeni, 3:20.
(8) Epistola lui Pavel către Galateni, 3:28.
(9) Thierry Magnin, Între ştiinţă şi religie, p. 258.
(10) Pop, I., The Semiophysical Communicational Model and Transdisciplinary Knowledge.
(11) Pop, I., Considerations on Mechatronical Integrative Transdisciplinary Knowledge, ECT, International Conference, George Bacovia University, Bacău, June 2008
(12) Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, p. 338.
(13) Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, p. 335.
(14) Pop, I., Maties, V., A Transdisciplinary Approach of the Mechatronical Education in the Context of the Knowledge Based Society, publicată în „Problems of Education in the 21st Century”, dec. 2008, vol.8, pp. 90-96 (an international, non-periodical, peer reviewed scientific collection, issued by the SMC “Scientia Educologica”), Lithuania.