Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Alte comori ale creştinismului egiptean de limbă coptă

Alte comori ale creştinismului egiptean de limbă coptă

Cristian Bădiliţă: Dragă Alin Suciu, pregăteşti un doctorat în literatură creştină coptă la Universitatea Laval din Québec. Cum se desfăşoară cercetările în acest domeniu? Care sunt maeştrii, principalele zone de interes, rezultatele de până acum şi proiectele de viitor?

Alin Suciu: Facultatea de Teologie şi Ştiinţe Religioase a Universităţii Laval din Québec a iniţiat la mijlocul anilor 1970 un proiect intitulat „Bibliothèque copte de Nag Hammadi”, care viza publicarea manuscriselor copte descoperite în 1945 la Nag Hammadi, în sudul Egiptului. Se urmărea, de fapt, stabilirea unei alternative francofone la două proiecte similare, unul anglofon, lansat de James M. Robinson la Institute for
Antiquity and Christianity din Claremont, iar celălalt german, coordonat de Hans-Martin Schenke în Berlinul de Est (Berliner Arbeitskreis für koptisch-gnostischen Schriften). Proiectul canadian a luat un avânt remarcabil la începutul anilor 1990, odată cu implicarea financiară a Fundaţiei Joseph-Armand Bombardier, celebrii constructori de avioane şi trenuri. Graţie fondurilor consistente, echipa a devenit internaţională prin angrenarea unor savanţi de peste hotare, iar astăzi include aproape toate numele de referinţă în studiul gnosticismului.

Actualmente, membrii permanenţi sunt profesorii departamentului, Louis Painchaud, Paul-Hubert Poirier, Anne Pasquier, Wolf-Peter Funk şi Michel Roberge. Eu m-am alăturat proiectului în 2005 şi am participat regulat la seminariile de lucru până în 2009, când m-am mutat la Helsinki. Celula de studiu, formată din cei cinci profesori de la Laval, doctoranzii lor şi uneori invitaţi din străinătate, se întâlneşte o dată pe săptămână. Unuia dintre participanţi îi revine sarcina de a prezida şedinţa, pe parcursul căreia se traduc bucăţi din textele copte, se comentează în jurul traducerii şi se propun interpretări. Toate ediţiile publicate până acum au trecut prin acest atelier, care este „bucătăria” întregului proiect. Membrii mai tineri au astfel şansa de a-şi însuşi treptat metodele de cercetare academică şi de a opera direct pe text, cot la cot cu unii dintre cei mai importanţi savanţi în domeniu.

Rodul cercetărilor se concretizează în colecţia „Bibliothèque copte de Nag Hammadi”, care este editată concomitent la Presses de l’Université Laval şi la editura Peeters şi este structurată în trei serii, „Textes”, „Concordances” şi „Études”. În anul 2007, grupul de cercetători a publicat la Gallimard, în colecţia „Bibliothèque de la Pléiade”, un volum care cuprinde traduceri franceze după toate textele gnostice cunoscute, mai puţin cele din codicele Tchacos, ieşit la iveală cînd volumul se afla deja sub tipar. Totuşi, în viitorul apropiat va fi editat şi acest codice, Evanghelia lui Iuda fiind deja studiată de Louis Painchaud de aproape patru ani. În pregătire este şi ediţia lui Eric Crégheur după un manuscris gnostic mai puţin cunoscut, codicele Bruce din Oxford, iar eu lucrez pentru secţiunea „Textes” la un studiu despre aşa-numita „Evanghelie” a Mântuitorului.

Despre ce este vorba în Evanghelia Mântuitorului? Se ştie când şi unde a fost redactată?

„Evanghelia” zisă „a Mântuitorului” a fost publicată pentru prima dată în 1999 de doi savanţi americani, Charles Hedrick şi Paul Mirecki, după un manuscris copt fragmentar aflat în colecţia Muzeului Egiptean din Berlinul de Vest. Pergamentul pare să dateze din secolele X-XI şi conţine un dialog între Cristos şi apostoli despre Săptămâna Patimilor şi Cruce. Fiind însă atât de fragmentar, manuscrisul nu conţine nici un indiciu privind titlul sau autorul. Totuşi, pentru că Isus este numit constant „Mântuitorul” şi pentru că dialogul i-a dus cu gândul la evangheliile apocrife, Hedrick şi Mirecki au decis să numească textul „Evanghelia Mântuitorului”. Pe fondul bulimiei apocrife pe care o traversăm, acest titlu ales arbitrar a atras rapid atenţia mass-mediei, care a prezentat noua candidată la titlul de „a cincea evanghelie”.
Eu încerc să argumentez că textul trebuie tratat la o temperatură decentă. Pe lângă faptul că nu s-a explicat cum a putut supravieţui o evanghelie apocrifă într-un manuscris mânăstiresc din secolul X sau XI, cred că nu s-a acordat suficientă atenţie unei serii de texte copte foarte asemănătoare cu „Evanghelia” Mântuitorului. Acestea împărtăşesc, pe lângă un set de teme literare specifice, câteva expresii standard care nu se regăsesc altundeva şi care ne ajută să le stabilim filiaţia.

Dialoguri asemănătoare între Isus şi discipoli apar frecvent în literatura coptă şi sunt cel mai adesea încorporate în predici atribuite fictiv unor autori precum Atanasie, Chiril al Ierusalimului sau Ioan Gură de Aur. Ele vizează de fapt fundamentarea sărbătorilor din anul liturgic copt, printr-un dublu apel la tradiţie. În primul rând, se obţine autoritate „scripturistică” prin faptul că Isus însuşi explică de ce se cade să ne închinăm Crucii, Fecioarei, Arhanghelilor Mihail şi Gavril, sau lui Iosif Tâmplarul. În al doilea rând, odată încorporate în predici atribuite unor Părinţi ai Bisericii, ele sunt inserate în tradiţia patristică. Din cauză că majoritatea manuscriselor copte ne-au parvenit într-o stare deplorabilă, bucăţi din aceste predici care conţineau dialoguri „apocrife” au fost scoase din context şi prezentate drept evanghelii sau apocalipse pierdute. Nu s-a ţinut cont că astfel de texte reprezintă un gen bine definit în literatura coptă. Există într-adevăr evanghelii apocrife, însă nu cred ca manuscrisul berlinez conţine vreuna dintre acestea.

Înainte de a trece mai departe, spune-mi, te rog, care este sensul cuvântului „copt”? Lingviştii spun că e o deformare abreviată a grecescului aegyptios, „egiptean”. Copţii ar fi „egiptenii”, băştinaşii. Astăzi arabii se consideră „băştinaşi” în Egipt.

Adjectivul „copt” provine din limba egipteană, însă a fost filtrat succesiv de greacă (aegyptios), arabă (kibti) şi latina Renaşterii (cophti). Arabii desemnau prin kibti (pl. akbat) populaţia creştină băştinaşă, deosebindu-i astfel pe egipteni de rum, care erau bizantinii. Erudiţii renascentişti au adaptat termenul arab şi au numit cophtitae minoritatea creştină a Egiptului musulman.

Când apar primele texte creştine în coptă?

Nu ştim exact când s-au scris primele texte literare direct în limba coptă, este o problemă despre care încă se mai discută, însă probabil nu mai devreme de secolul al IV-lea. Cert este că limba greacă a avut multă vreme întâietate literară în Egipt. Pe lângă faptul că era limba administraţiei greco-romane, greaca era vorbită de toţi egiptenii educaţi şi nu era, prin urmare, necesar să scrii în coptă pentru a-ţi transmite ideile. Situaţia se schimbă însă odată cu apariţia monahismului cenobitic. Mânăstirile s-au populat cu ţărani needucaţi şi putem bănui că limba vernaculară a Egiptului a devenit tot mai necesară ca vehicul literar.

Dacă unele dintre scrierile atribuite lui Pahomie au vreo şansă să fie autentice şi nu sunt doar nişte falsuri târzii, atunci ele se numără printre primele piese literare compuse direct în coptă. Pahomie a trăit în secolul al IV-lea şi, din biografiile care au supravieţuit, se ştie că nu vorbea decât limba coptă. Totuşi, catehezele şi epistolele care au fost transmise sub numele lui Pahomie urmează toate convenţiile retorice ale sofisticii secunde, factor care le pune sub semnul întrebării autenticitatea.

Un contemporan al lui Pahomie, deşi mai bătrân, a fost Antonie cel Mare. Sub numele lui s-au transmis o serie de scrisori adresate unor comunităţi monastice, păstrate astăzi sub diverse forme în latină, georgiană, siriacă, arabă şi coptă. Aceste scrisori au fost considerate multă vreme drept falsuri pentru că în Viaţa lui Antonie, Atanasie afirmă de mai multe ori că Antonie era analfabet. Autenticitatea lor a fost însă susţinută recent cu argumente destul de convingătoare, indicându-se, bunăoară, că în Antichitate scrisorile nu erau autografe, ci se dictau copiştilor. Unii au mers chiar mai departe, punând la îndoială însuşi faptul că Antonie ar fi fost lipsit de educaţie. Într-un număr relativ recent al revistei Irénikon, Părintele Ugo Zanetti a încercat să arate că spusele lui Atanasie trebuie luate mai degrabă ca un exerciţiu de retorică întemeiat pe exemplul lui Cristos din Evanghelia lui Ioan 7,15 („Evreii se mirau si ziceau: «Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?»”). La rândul său, Samuel Rubenson a sugerat că Antonie ştia să citească, ba chiar a decelat în scrisorile păstrate elemente platoniciene şi origeniste, care, spune el, atinseseră chora egipteană în care trăia monahul.

Monografia lui Rubenson a fost capitală în demolarea mitului atanasian al unui Antonie analfabet. Unul din paradoxuri însă rămâne acesta: călugării care l-au cunoscut pe Antonie şi care ştiau că acesta frecventa cercurile de origenişti, cum de au acceptat, fără să reacţioneze, portretul realizat de Atanasie, la foarte puţină vreme de la moartea părintelui monahismului? Altfel spus: condamnăm origenismul, dar îl venerăm pe unul dintre origenişti, Antonie cel Mare. Un contraargument logic, destul de jenant la adresa cărţii lui Rubenson, care însă mie mi se pare excelent baricadată din punct de vedere istoric, filologic şi teologic.

Sunt de acord, cartea lui Rubenson poate fi atacată într-adevăr în unele puncte. Per ansamblu însă este o cercetare necesară. Dacă autenticitatea scrierilor lui Antonie şi Pahomie e numai parţial susţinută de argumente, odată cu Şenute, arhimandritul Mânăstirii Albe (sec. IV-V), avem un autor care a scris în mod incontestabil în coptă şi din a cărui operă s-a păstrat o parte însemnată. Din păcate, această operă este încă în mare măsură nepublicată. Din scrierile lui Şenute se desprinde o personalitate apropiată ca anvergură de aceea a unui Vasile cel Mare. Deşi a fost un autor proeminent a cărui faimă nu a apus niciodată în Egipt, destinul său literar a fost influenţat de faptul că a supravieţuit Sinodului de la Calcedon. Ca orice egiptean autentic, Şenute şi-a asumat cristologia patriarhului alexandrin, rămânând în afara orbitei „ortodoxe”. Memoria lui s-a păstrat însă mereu în ţara sa natală, unde este considerat unul dintre cei mai importanţi sfinţi egipteni. Iată aşadar, câteva argumente că primele texte compuse în limba coptă trebuie plasate în secolul al IV-lea. Nu m-am referit, bineînţeles, la traducerile din greceşte, care sunt mai vechi.

Care este, din punctul tău de vedere, marca, amprenta creştinismului egiptean de limbă coptă?

Creştinismul copt este pe nedrept numit „monofizit”, căci copţii nu sunt monofiziţi! Acesta e un termen inadecvat care a apărut pe fondul acuzelor de eutichianism şi apolinarianism aruncate asupra patriarhului alexandrin Dioscor în timpul Sinodului de la Calcedon, acuze reluate ulterior insistent de împăratul Marcian şi de papa Leon I. Confuzia se datorează în bună măsură faptului că Dioscor a prezidat cel de-al II-lea Sinod de la Efes – convocat în anul 449 de împăraţii Valentinian al III-lea şi Teodosie al II-lea – unde a fost reabilitat arhimandritul constantinopolitan Eutichie. Dioscor i-a ridicat însă anatema, presat fiind de Teodosie, nu pentru că ar fi fost în comuniune cu el. De fapt, pe patriarhul Alexandriei nu-l interesa atât reabilitarea lui Eutichie, ci mai degrabă excomunicarea lui Teodoret al Cirului, care-l atacase virulent în scrierile sale pe Chiril, predecesorul lui Dioscor.
Cristologia lui Eutichie este într-adevăr monofizită în sensul strict al cuvântului, pentru că interpreta într-o manieră radicală formula lui Chiril al Alexandriei, „o singură fire a Cuvântului încarnat”. Această expresie a fost preluată şi de Apolinarie din Laodiceea în profesiunea de credinţă trimisă împăratului Iovian. Este motivul pentru care Teodoret al Cyrului îl va acuza pe Chiril de apolinarianism, în mod nefondat, căci patriarhul alexandrin era încredinţat de provenienţa atanasiană a formulei „o singură fire a Cuvântului încarnat”. Această expresie a fost interpretată greşit de Eutichie, care susţinea că, deşi înainte de întruparea lui Cristos se poate vorbi de două firi, divină şi umană, după încarnare ele s-au amestecat dând naştere unei firi unice şi complet noi. Natura dumnezeiască a lui Isus, unindu-se cu cea umană, a dizolvat-o prin măreţie şi putere. De aceea – va spune bunăoară eutichianul Iulian de Halicarnas în secolul VI – fiind mai mult divin decât uman, trupul Mântuitorului e incoruptibil. Situându-se pe această poziţie, monofiziţii erau obligaţi să nege realitatea patimilor lui Cristos, incompatibile cu un trup imaterial.

Ei bine, această linie teologică nu a fost niciodată împărtăşită de biserica alexandrină. Toate intervenţiile lui Dioscor, atât cele din timpul celui de-al II-lea Sinod de la Efes (păstrate în traducerea siriacă a actelor Sinodului), cât şi cele din 451 de la Calcedon, apoi scrierile urmaşului său, Timotei Elurul, completate de întreaga literatură coptă post-calcedoniană, arată că biserica egipteană se raporta critic la poziţia monofizită.

Cristologia copţilor (ca şi cea a sirienilor, etiopienilor, nubienilor sau a armenilor), implică o terminologie diferită de cea a bisericilor calcedoniene, însă susţine aceeaşi realitate teologică. Copţii au refuzat să mărturisească „două naturi” după încarnare fiindcă această formulă li se părea nestoriană şi anti-chiriliană (deşi unele pasaje din opera lui Chiril, în care acesta vorbeşte explicit despre „două naturi”, le-ar fi dat cu siguranţă bătăi de cap). Ei au încercat să rămână credincioşi formulei stabilite de patriarhul lor, Chiril al Alexandriei, „o singură fire a Cuvântului încarnat”, susţinând, spre deosebire de monofiziţi, că după întrupare dumnezeirea şi umanitatea lui Cristos nu s-au amestecat, ci au rămas separate în mod inefabil, asemenea sufletului faţă de trup. E adevărat, anti-calcedonienii susţin că există o singură natură a Cuvântului încarnat, însă ea este deopotrivă umană şi divină. Conform teologiei alexandrine, Dumnezeu-Fiul a luat chip de rob şi a devenit consubstanţial cu noi, a însetat, a mâncat, a obosit, a dormit, a cunoscut frica şi durerea, însă nu a încetat nici o clipă să fie Dumnezeu desăvârşit. Cu alte cuvinte, Cristos nu a fost mai mult Dumnezeu decât om şi nici invers, ci aceste două realităţi au rămas neamestecate şi s-au aflat într-un echilibru desăvârşit într-o singură fire a Dumnezeului întrupat. Asemeni calcedonienilor şi spre deosebire de eutichienii monofiziţi, copţii mărturisesc umanitatea integrală a lui Isus Cristos, hrănindu-se din teologia lui Atanasie, a capadocienilor si a lui Chiril. Traducerile operelor lor în limba coptă, siriacă sau armeană stau mărturie în acest sens.

Studiind documentele legate de criza nestoriană, se poate observa că Dioscor nu a fost excomunicat pentru poziţia teologică pe care o susţinea, care, repet, era chiriliană, ci mai degrabă din pricina neatenţiei sale în chestiuni de politică eclezială. Anatemizarea lui în timpul Sinodului de la Calcedon, exilarea în Gangra şi înlocuirea cu Proterie – o marionetă a împăratului Marcian şi a Pulcheriei, care nu a avut niciodată autoritate ca patriarh – au fost decizii receptate negativ în biserica egipteană, asupra căreia şi-au lăsat marca în mod definitiv. După Calcedon, creştinismul copt îşi va construi identitatea în opoziţie cu bisericile calcedoniene şi cu autoritatea bizantină. În Egipt se stabileşte astfel un creştinism anti-calcedonian, a cărui direcţie este dată de patriarhul Alexandriei. Copţii au de înfruntat mai întâi dominaţia bizantină, care cu întreruperi nesemnificative a fost pro-calcedoniană, iar ulterior pe cea arabă. E realmente un miracol că au reuşit să supravieţuiască până astăzi.

De curând ai făcut o cercetare foarte atentă şi riguroasă în fondul de manuscrise copte al Bibliotecii Naţionale Vittorio Emmanuele III din Napoli. Cum au ajuns aici aceste manuscrise şi ce revelaţii ai avut scotocind prin ele?

Paola Buzi, o colegă cu care lucrez la proiectul Corpus dei manoscritti copti letterari (http://cmcl.let.uniroma1.it/), a publicat recent un excelent catalog al manuscriselor copte din această bibliotecă. Avem de-a face, de fapt, cu mai multe sute de file de pergament dezmembrate din codicii care au aparţinut odinioară Mânăstirii Albe, situată în Egiptul Superior, lângă străvechiul Panopolis. Această mânăstire, care, aşa cum am spus deja, a fost păstorită de arhimandritul Şenute în secolele IV-V, deţinea la sfârşitul primului mileniu creştin o bibliotecă imensă, chiar şi după standardele Evului Mediu latin. E vorba despre sute de codici, probabil în jur de cinci sute, care din nefericire pot fi recuperaţi doar parţial.

Odată ce limba coptă a intrat în declin sub presiunea arabei, vechea bibliotecă coptă a devenit inutilă şi treptat a căzut în paragină. În această stare deplorabilă trebuie să o fi găsit primii călători europeni care au ajuns la Mânăstirea Albă către mijlocul secolului al XVIII-lea. Începând din acest moment, loturi disparate de fragmente din codexurile Mânăstirii Albe sunt transportate pe rând în diverse colecţii europene şi egiptene. Cele mai multe au ajuns la Paris, după ce Gaston Maspero descoperă în incinta mânăstirii vechea amplasare a bibliotecii şi o goleşte complet, în vreme ce altele sunt transferate în colecţia arhiducelui Rainer din Viena, apoi în Veneţia, Berlin, Strasbourg, Leiden, Moscova, Londra, Cambridge, Oxford sau Cairo, dar şi în America de Nord sau Australia. Acum câteva luni, un coleg norvegian mi-a arătat un mic fragment asemănător care a ajuns, pe căi neştiute, în Muzeul Etnografic din Oslo. Deocamdată nu s-a încercat întocmirea unui inventar complet al tuturor manuscriselor care provin din Mânăstirea lui Şenute.

Colecţia Cardinalului Stefano Borgia se numără printre primele papiroteci europene care includ fragmente de la Mânăstirea Albă. Ele au ajuns în posesia lui Borgia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe vremea când acesta era secretarul congregaţiei Propaganda Fide. Se pare că au fost expediate la Vatican de către misionarii iezuiţi trimişi în Egipt pentru a încerca unirea bisericii copte cu Roma. Fragmentele s-au păstrat în Muzeul Borgian din Palatul Velletri, până în momentul în care Napoleon a cucerit Roma. Atunci, pentru siguranţă, o parte a colecţiei copte a fost mutată în Palatul Altemps, reşedinţa romană a cardinalului. După moartea lui Stefano Borgia, nucleul de manuscrise rămas la Velletri a fost vândut de către nepotul său, Camillo, generalului francez Joachim Murat, care va deveni curând rege al Neapolelui. Aventura manuscriselor copte nu se opreşte însă aici, ele vor trece prin mâinile altor proprietari pentru a sfârşi în cele din urmă la Biblioteca Naţională din Napoli, unde se află şi în prezent.

Multe din acestea au fost identificate şi editate de generaţiile anterioare de coptologi, fiind consemnate ca atare în catalogul Paolei Buzi. Eu nu am făcut decât să completez catalogul cu o serie de opere patristice pe care le-am identificat studiind fragmentele napoletane. Din punctul meu de vedere, cele mai preţioase sunt, de departe, două foi de pergament care conţin o fărâmă din opera lui Macarie, atestată astfel şi în traducere coptă. Lor li se adaugă un alt fragment macarian din acelaşi codice, acum în Biblioteca Naţională din Paris, precum şi două fragmente care cuprind câteva dintre scrisorile lui Antonie cel Mare. Un codice care conţinea, aşadar, doi scriitori ascetici de primă mână. Un autor cu care Macarie are multe în comun este Isaia Ascetul, identificabil printre manuscrisele inedite cu un număr semnificativ de fragmente noi ce vin să completeze versiunea coptă a Asceticonului, publicată în anii ’50 de Antoine Guillaumont. În fine, proaspăt identificate sunt şi unele bucăţi din corpusul crisostomic, câteva fragmente dintr-o traducere coptă după Ancoratus-ul lui Epifanie şi aşa mai departe. Le-am anunţat pe toate într-un articol în curs de apariţie în Orientalia Christiana Periodica.

Mai rezervă surprize manuscrisele Mânăstirii Albe?

Cu siguranţă. Depozitele moderne de manuscrise conţin sute de fragmente de la Mânăstirea Albă încă neidentificate sau needitate. Principala problemă a pergamentelor Mânăstirii lui Şenute este că nu pot fi studiate individual, ci doar în relaţie cu fragmentele „gemene” din alte colecţii, situate uneori la mii de kilometri distanţă. În plus, ceea ce avem astăzi la dispoziţie nu sunt decât bucăţi răsfirate din biblioteca originală, din care nu a supravieţuit probabil mai mult de 10-15 %. Se întâmplă, aşadar, ca paginile care conţin titluri să fie relativ rare, ceea ce face anevoioasă identificarea fragmentelor. După identificare, e nevoie de un studiu paleografic si codicologic care să „conecteze” filele care făceau iniţial parte din acelaşi codice. E ca un joc de puzzle din care lipsesc o mulţime de piese.

Aceste dificultăţi explică, parţial, de ce suntem abia la început în studiul literaturii copte. Deoarece o mare parte a manuscriselor sunt inedite, trasarea unei istorii a literaturii copte rămâne imposibilă deocamdată. Cred că putem face o comparaţie, exagerând puţin, cu nivelul la care se găsea studiul literaturii greceşti în Renaştere. E adevărat că această situaţie este incomodă pentru coptolog, însă frustrarea se împleteşte cu plăcerea de a descoperi, bunăoară, pentru prima oară urmele lui Evagrie într-o traducere coptă sau de a recupera o omilie crisostomică al cărei original s-a pierdut. În domeniul manuscriselor greceşti sau latineşti asemenea revelaţii sunt astăzi extrem de rare.
Suntem încă departe de a cunoaşte toate comorile patristice îngropate în mormanul de manuscrise copte nestudiate. Putem bănui însă că, odată identificate şi anunţate ca atare, ele vor contribui la o înţelegere mai bună a istoriei Patristicii şi a filierelor pe care s-au transmis în Orientul creştin textele Părinţilor.

Pentru detalii despre Alin Suciu şi coptologie puteţi accesa excelentul său blog la adresa: http://suciualin.wordpress.com/. De asemenea, puteţi citi sau reciti un alt interviu realizat de Oglindanet, „Tezaurul literaturii creştine în limba coptă”.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *