Eminescu… după Eminescu

Într-o carte de amintiri despre Eminescu am citit că ultimul cuvânt rostit conştient de el a fost „Ajutor”, strigăt disperat din careta care-l ducea spre sanatoriu.
Am epuizat în felul meu, în această selecţie de texte, o parte din sentimentele pe care mi le-a trezit, în imaginaţie, această crudă amintire. De patruzeci de ani tot lucrez pe acest şantier. Un moment hotărâtor a fost când am descoperit „Fragmentarium”-ul doamnei Magdalena Vatamaniuc şi, de atunci, n-am ieşit încă la suprafaţă din adâncurile manuscrise ale preocupărilor eminesciene.
A fost şi momentul revelaţiei că manuscrisele, caietele lui Eminescu trebuie să parvină lecturii publice. Am reuşit acest lucru în anul 2000 când, ministru al culturii fiind, am hotărât şi obţinut facsimilarea digitală şi tipărirea de către Academie.
În ceea ce mă priveşte, sunt îndrăgostit de limba română prin Eminescu. Despre marea noastră poezie, creatoarea limbii literare moderne, se poate vorbi de la Eminescu încoace.

Lumile poeziei sunt lumile visurilor noastre şi Eminescu ştia asta cel mai bine. Iată de ce visul şi misterele lui stau la originea selecţiei mele.
Apoi suferinţa, neputinţele, complexele şi limitele omeneşti m-au trimis spre „taina aceea după moarte, spaima de ce-ar putea să fie dincolo, pe acel tărâm stingher, de unde călătorii nu se mai întorc”, idee shakespeariană de care Eminescu nu s-a despărţit niciodată.
Şi, evident, am fost pe urmele lui prin toate sălile de curs ale facultăţilor pe care nu le-a terminat acest veşnic student căutându-se mereu pe sine însuşi.
Eminescu nu mă lasă să îmbătrânesc pentru că m-a aruncat în braţele fierbinţi ale femeii visurilor, imposibilă construcţie a perfecţiunii artei faţă de care timpul se măsoară altfel.
Şi, în sfârşit, am asistat la nebunia lui, pe care o deplâng, dar o şi înţeleg, pentru că l-a dus la moarte din exasperarea de a nu fi avut timpul necesar de a cuprinde tot ce-şi dorea să fi învăţat şi să fi scris.
Mi-am permis libertăţi condamnabile în lectura textelor ce le veţi auzi. Am folosit tehnica anume a colajului în manuscrise ca şi pentru unele poezii din care am vrut să extrag nu atât frumuseţi de stil, cât să dau coerenţă propriului meu discurs. M-a împins spre aceste libertăţi şi obsesia perfecţiunii care l-a obligat pe Eminescu la atâtea variante de lucru ale poemelor şi notelor.
Încercarea mea tainică este de a face un desen în fum , deloc uşor de prins cu mâna, de pipăit, de atins, al unei imagini pe care o am eu despre fenomenul Eminescu. Pentru mine el nu este monumental, ci pur şi simplu analitic. Construcţia statuii lui se cere cu umbra înăuntru. Acolo, înlăuntrul lui, trebuie căutat efortul disperat de a face ordine morală. Eminescu a încercat să facă ordine morală repede şi şi-a epuizat viaţa şi talentul într-o clipă.
Închei mulţumindu-i lui Iosif Herţea pentru sprijinul muzical extraordinar oferit discursului meu, iar lui Vasile Manta pentru prietenie şi răbdare. Înregistrările cu ei au fost o bucurie.
Peste timp, trebuie să-mi aduc aminte, cu nostalgie irecuperabilă, de anul 1989, când împreună cu Dan Grigore ne luptam cu monştrii zilei sub acest titlu: Eminescu… după Eminescu.

Eminescu… după Eminescu – Audiobook lansat în 15 ianuarie 2006 la Memorialul Ipoteşti.
Scenariul Ion Caramitru; selecţii din opera şi manuscrisele lui Mihai Eminescu / Regia şi interpretarea: Ion Caramitru / Muzica originală: Iosif Herţea / Regia muzicală: Vasile Manta / Concept grafic: Dragoş Buhagiar / Fotografii: Dragoş Lumpan / Producător: Memorialul Ipoteşti

Cine eşti tu, Eminescule? – Fragmentarium