În marginea Convorbirilor cu Steinhardt, de la Rohia

Spunându-se, despre Nicolae Steinhardt, că a avut elevi, nu este doar o imprecizie de exprimare, ci, într-o oarecare măsură, chiar o eroare. Nicolae Steinhardt a strâns în jurul său, sub pretextul unei spiritualităţi culte, câţiva tineri – constanţi vizitatori – care astăzi pot fi număraţi pe degetele de la două mâini. Puţini dintre ei i-au urmat modelul, mai puţini i-au continuat opera, niciunul nu i-a dedicat un studiu aplicat esenţial. Aşa-zisa Şcoală de la Rohia a fost, prin lipsa unei ordini stricte, una cu frecvenţă redusă ori la distanţă, având în sine ceva din spontaneitatea culturii autentice şi asumate ca mod de viaţă. Fără un proiect cumpănit – pentru că mentorul era ancorat într-un dincolo a-cultural – şi fără o listă de lecturi sau probleme prioritare (verificate ulterior şi dezbătute), Şcoala de la Rohia e mult diferită de, spre exemplu, cea de la Păltiniş, Steinhardt având – la acest nivel – afinităţi mai numeroase cu Ţuţea şi Cioran decât cu Noica sau Eliade.

Rohia şi Păltinişul pot fi comparate doar în virtutea unor condiţii interioare şi exterioare, în limitele cărora mentorii locului şi-au format cultura, şi-au consolidat renumele, şi-au desfăşurat apostolatul. Nu pot fi, însă, comparate, pe baza modelului lor cultural (propus şi urmat). La Păltiniş, Noica a practicat un model ideocentric de performanţă culturală, pe care l-a propus grupului său „benedictin”; având vocaţia culturii, a întemeiat o şcoală (devenită instituţie mobilă cu centrul în filozofie). La Rohia, Steinhardt a practicat un model hristocentric de performanţă spirituală, pe care l-a propus grupului său „psaltic”; având vocaţia spiritualităţii, a lăsat un testament (devenit moştenire imobilă cu centrul în religie). Diferenţa nu e de natură valorică; ea indică doar existenţa a două proiecte culturale (de rezistenţă ideologică şi subversiune), instituind, în Ardeal, două nişe speciale prin care tineri ai anilor ’80 reuşeau să se sustragă – într-un gest de exil interior – politicii oficiale a Statului. Cultura şi spiritualitatea sunt soluţiile ce despart Păltinişul de Rohia, nu însă fără o reverenţioasă întâlnire într-o dimensiune înaltă a gândirii: performanţa culturală a lui Noica acceptă, în ordinea meta-ideii, necesitatea vocaţiei spiritualităţii, aşa cum libertatea spirituală a lui Steinhardt acceptă, în ordinea intelectului, necesitatea vocaţiei culturii. Noica practică performanţa culturală şi demnitatea spirituală, Steinhardt practică performanţa spirituală şi demnitatea culturală. Nu există, în această deosebire, o fatală incongruenţă, dar nici sinonimia nu poate fi acceptată. De aceea, dintru început, vom exclude egalizarea Rohiei cu Păltinişul, arătând, aşa cum reuşeşte şi Ioan Pintea în încitantul său dialog cu Monahul dela Rohia, că supremaţia şcolii lui Steinhardt e apriorică, în domeniul spiritualităţii (acelaşi lucru fiind valabil pentru Noica, în sfera culturii). Primejdia mărturisirii, reeditată recent la Humanitas, e un document care, în comparaţie cu Jurnalul de la Păltiniş, susţine pe deplin aprecierile de faţă.
Paradoxal, vocaţia culturii e împlinită ascetic la Păltiniş, în timp ce vocaţia spiritualităţii e împlinită sărbătoresc la Rohia. Nu e aici, oare, cazul impunerii spiritului mentorului şi a revărsării lui asupra spaţiului şi timpului locuite? Pentru că, să ne amintim: în tihna bibliotecii, Noica scrie Şapte maladii ale spiritului contemporan; în “măruntaiele puturoase ale pământului” Steinhardt scrie Jurnalul fericirii. O astfel de bucurie, sub semnul căreia s-a împlinit şi timpul taifasului cu Ioan Pintea, de la Rohia, e până la urmă sărbătoarea întâlnirii, în rostirea unui dialog, cu minunea care e celălalt, cum îl numea pe semenul nostru, undeva, părintele Stăniloae. Prin celălalt spre sine, titlul argumentului însoţitor al lui Ioan Pintea, din capul Primejdiei mărturisirii, rezumă potrivit finalitatea ultimă a gândirii (religioase şi culturale a) lui Steinhardt. Titlurile volumelor sale (antume sau postume) – ca, de pildă, Critică la persoana întâi, Între viaţă şi cărţi, Dincoace şi dincolo de texte, Dăruind vei dobândi, Eu însumi şi alţi câţiva, Monologul polifonic – conţin, toate, o profundă semnificaţie a raportului, a relaţiei, a alterităţii, a întâlnirii, a dialogului. Regăsirea de sine prin descoperirea celuilalt (în ultimă instanţă, a unui Celuilalt mântuitor, ca în Jurnalul fericirii) este dimensiunea în care, alături de alte volume, Primejdia mărturisirii devine un text transparent.
Recent reeditate la Humanitas sub coordonarea lui Cristian Bădiliţă, Convorbirile de la Rohia dintre Steinhardt şi Ioan Pintea, reunite sub titlul ce a făcut carieră deja, Primejdia mărturisirii, apar într-o perioadă saturată de noutăţile editoriale de tip memorie, jurnal, corespondenţă, dialog, anchetă, interviu. Neavând inedit decât un jurnal semnat de Ioan Pintea, dar nici un text de-al Părintelui, reeditarea mizează, pe de o parte, pe brandul care e Nicolae Steinhardt astăzi, dar, pe de altă parte, pe nota distinctă adusă de acest volum în orizontul publicaţiilor de acest gen din ultimii ani. Fără a fi dialog sau interviu, ci, după cum foarte potrivit a gândit Ioan Pintea subtitlul, convorbiri, Primejdia mărturisirii reface timpul şi spaţiul unei întâlniri ce trece, prin subtila modestie a monahului, dincolo de limitele unei relaţii de ucenicie: “Mi-am dat seama din prima zi – era în decembrie, la Beclean, când împreună cu devotatul meu prieten Radu Săplăcan îl însoţeam de la gară înspre întâlnirile Saeculum «în paşi bukovskieni» – că niciodată acest om nu va putea fi pentru mine Nicu (propunerea venise la masă, între un ceai, câţiva biscuiţi şi puţină brânză), ci Părintele Nicolae. Era un apelativ care, am constatat nu peste mult timp, nu-mi dădea un aer de ucenic, ci de mai tânăr prieten, de mai june amic, de însoţitor pe cărările umblate, dar nebătătorite, ale spiritului.” Ceea ce nu înseamnă că pedagogia (atât de liberă, după modelul aceleia divine) lipsea dintr-o astfel de relaţie: “Pentru un tânăr care era haotic în a-şi alege prietenii şi duşmanii, nepregătit încă a înţelege diferenţa specifică a valorilor, bâjbâind şi bâlbâindu-se între ale poeticului şi poieticului, lecţiile predate de Nicolae Steinhardt în aer liber într-un mod cu totul practic (…) însemnau înainte de toate o chemare înspre ordine. O replică dată dezordinii atotzdrobitoare de Guglielmo de Baskerville lui Adso din Melk.”

Referinţa culturală, parafraza, citatul, argumentul, analiza, excursul retoric, demonstraţia, rechizitoriul: toate erau la îndemâna acestui magister ludi, figură autentică de mistagog, el însuşi cândva myst, acum punct de convergenţă în câmpul aşteptărilor unor tineri, cum erau la vremea aceea Virgil Ciomoş, Ioan Pintea, Nicolae Băciuţ sau Mircea Oliv. “Eram oarecum ocrotit spiritual – spunea Ioan Pintea. Nu absolvit de greşeli, rătăciri, dar dispus să învăţ cum clemenţa, rigoarea şi spaima pot conlucra nestingherite între cultură şi teologie, între Occident şi Răsărit, între cardinalul Lustiger şi Vasile de la Poiana Mărului. (…) Povesteam mereu, discutam à batons rompus, dar mai ales tăifăsuiam. Atmosfera Escorialului şi a lui Unamuno era nu o amintire de lectură, ci o anamneză pur maramureşeană. (…) Patristica şi filozofia, Rudyard Kipling, Soljeniţîn, Churchill şi Dumnezeu s-a născut în exil, filmele lui Piţa, Daneliuc, Fellini, plastica şi arhitectura, sculptura, poezia, Mozart şi Sergiu Celibidache au alternat în dialogurile – nu toate consemnate – de la Rohia, într-o bucurie a regăsirii vecinătăţii – vecinătatea valorilor care nu se contrazic.”
Un astfel de recurs la cultura autentică – într-o vreme în care bursa de valori era închisă uzului public – însemna, dincolo de construirea spaţiului de dialog (vital şi el pentru supravieţuirea unui culturi subversive), o asumare a primejdiei duble: aceea a replicii date canonului, Tradiţiei, patrimoniului cultural, ca şi aceea a opunerii unei culturi ideologice impuse. “O carte scrisă de Nicolae Steinhardt cu smerenie, fără patimă şi sfântă mânie”, Primejdia mărturisirii este dosarul cel mai profund al unei bătălii culturale, metoda inspirată din Boccaccio, dar asumată ca poveste culturală şi iniţiere spirituală: la Rohia, ca într-unn exil interior, insularitatea impusă de regim culturii şi persoanelor care o alcătuiau a fost transformată într-o comunitate a cărei primă mărturie rămâne mărturisirea. Ca o astfel de memorie culturală, Primejdia mărturisirii e testamentul vorbit pe care Steinhardt l-a lăsat lui Ioan Pintea (el însuşi testament poetic al Părintelui, după cum îl considera Ovidiu Pecican). Comparate cu Jurnalul de la Păltiniş, Convorbirile de la Rohia sunt un alt fel de raportare la cultură; fără a-şi îngropa talantul, Nicolae Steinhardt l-a lăsat moştenire tinerilor din jurul său, ca şi celor ce le adresase cărţile sale. Depinde numai de cei care-i formează posteritatea, dacă testamentul său va fi urmat de aproape sau răstălmăcit. Cu Primejdia mărturisirii, ce s-ar adăuga Jurnalului fericirii, acest testament se confirmă încă o dată ca fiind, în ceea ce priveşte direct cultura, unul al demnităţii şi sincerităţii, al asumării culturii ca mod de viaţă, al culturii ca joc secund, la fel de real ca viaţa, atunci când această cultură este înţeleasă la nivelul autenticităţii: “Cultura şi viaţa nu sunt câtuşi de puţin ostile una alteia, între ele nu se află o râpă, ci numeroase punţi de legătură. Cultura, când este adevărată şi lipsită de farafastâcuri solemne, este un imn de laudă adus vieţii. Nu este mai puţin caldă, vivace, puternică decât viaţa însăşi.” (p. 23).

Nicolae Steinhardt, Ioan Pintea, Primejdia mărturisirii, convorbirile de la Rohia, urmate de Jurnal. Ediţie definitivă îngrijită de Ioan Pintea şi Cristian Bădiliţă, cronologie N. Steinhardt de V. Nişcov, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006.