Ochi de linx

Neagoe Basarab revine la Curtea de Argeş

Cu prilejul canonizării lui Neagoe Basarab, la Editura Eparhiei Argeşului şi Muscelului (Curtea de Argeş) a apărut, în 2009, un volum interesant, cuprinzând Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. „Intersant”, în ambele sensuri ale termenului: important şi oarecum ciudat din punct de vedere editorial. Volumul conţine „versiunea românească” de la Curtea de Argeş, un aparat de note, originalul slavon în facsimil; transcrierea şi traducerea fragmentelor slavone, realizate de Gheorghe Mihăilă. Patriarhul Daniel Ciobotea semnează o sinteză utilă şi clară asupra vieţii şi realizărilor domnitorului Neagoe Basarab. Arhiepiscopul Calinic subliniază, într-un scurt „Argument”, raţiunile acestei reeditări. Din păcate, ediţia nu conţine un cât de mic studiu despre chestiunea manuscriselor, care frământă lumea academică de la începutul secolului XX şi până astăzi. Într-o „Notă asupra ediţiei” suntem informaţi că avem sub ochi „versiunea românească de la Curtea de Argeş” fără să ni se facă o minimă descriere a acestei „versiuni” în raport cu celelalte versiuni româneşti, pe de o parte, şi în raport cu versiunea slavonă şi cea greacă, pe de altă parte. Ce înseamnă „versiunea de la Curtea de Argeş”? Unele elemente pot fi culese din aparatul de note, dar normal ar fi să pornim din capul locului cu toate informaţiile necesare. Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când s-a descoperit originalul slavon, la Sofia, se credea că Neagoe şi-a scris capodopera direct în româneşte. Există încă discuţii privitoare la autorul însuşi: Iorga susţinea teza paternităţii voievodale; marele savant şi elenist D. Russo, pe aceea a paternităţii monahale. Dosarul de note întocmit de Dan Zamfirescu oferă informaţii preţioase pentru înţelegerea Învăţăturilor în sincronie (confruntarea cu versiunile surori) şi diacronie. Nu înţelegem de ce nu s-a ocupat domnia sa de arhitectura întregului volum? Se resimte lipsa indicilor: tematic, de nume proprii, dar mai ales al unui indice biblic. Volumul merită şi trebuie reeditat, cu o Introducere despre problema manuscriselor, cu Indicii abia pomeniţi, cu un Glosar obligatoriu, precum şi cu o Bibliografie pe acest subiect, fie ea şi selectivă. Bunele intenţii nu sunt suficiente pentru asemenea proiecte extrem de sensibile. ÎPS Calinic ar fi trebuit să încredinţeze realizarea acestui volum unui profesionist. Chiar şi aşa, merită lăudate din plin râvna dlui Dan Zamfirescu, acribia dlui Gheorghe Mihăilă, precum şi iniţiativa arhierească.

Amintiri din copilăria şi adolescenţa comunistă a lui V. Ernu

 

Editura Polirom publică a treia ediţiei a volumului Născut în URSS de Vasile Ernu (2010), cu o postfaţă a lui S. Antohi. Volumul face parte din masa de literatură, ştiinţifică, eseistică ori beletristică, produsă de „băieţi simpatici”, care se fixează asupra trecutului recent al ţărilor comuniste. Totul e învăluit într-un abur de nostalgie, în ciuda delicatelor scrâşniri din dinţi. Ernu ne reaminteşte de Buratino, de gumele în formă de ţigarete, de ultimul cuvânt al lui Gagarin înainte de a se lansa în cosmos, de celebrul film Micuţa Vera, care a revelat cetăţeanului sovietic tainele sexului, de komunalka (locuinţele în comun), de Lenin, Stirlitz şi de atâtea şi atâtea alte stupidităţi care par să alcătuiască, vai, singura zestre intelectuală şi sufletească a unei întregi generaţii. Când n-ai de făcut nimic în prezent, scormoneşti cu nostalgie în tomberonul trecutului colectiv. Mai mult, suntem înştiinţaţi că această lume, sovietică, n-a fost nici mai bună, nici mai rea decât alte lumi şi că ea trebuie asumată ca atare. Problema e că „lumea” descrisă de Ernu e doar o bucăţică infinitezimală şi, în fond, nesemnificativă, din marea Antilume improvizată de sovietici. Îi e dor realmente cuiva de acel aer stătut, de acea mâzgă infectă a brejnevismului, de frigul, foamea ori frica acelei epoci ? Fireşte, copii sau adolescenţi fiind, am trecut prin această Antilume oarecum protejaţi de nonşalanţa vârstei. Dar, acum, a se scuti! Cartea e bine scrisă, cu talent rusesc şi diplomaţie românească, se citeşte într-o oră şi se uită în zece minute, mai ales dacă am trăit deja ceea ce se povesteşte într-însa.