„Să rezistăm, dar să nu se vază”: Paul Goma faţă cu Ireacţiunea

Deci: să rezistăm – dar să nu se vază; să fim dârji

– dar, pss!, să nu se afle, să nu ştie nici nevasta, că iar ne ceartă că ne băgăm în politică… Să rezistăm, numai culturaliceşte, că-i voie de la stăpânire… (Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77, Cutremurul oamenilor)

Demolaţi sufleteşte şi adesea anesteziaţi de onoruri şi, nu puţini dintre ei, de alcool, scriitorii din România „Tezelor din iulie”, „rezistă cultural” – în sensul de supravieţuire, nicidecum de opoziţie – între zidurile Casei Scriitorilor, ca într-o redută, a cărei porozitate lasă să se infiltreze inamicul numărul unu al oricărei societăţi sănătoase – cenzura, cu forma ei perversă, autocenzura.

Cuvântul este temut şi curtat în acelaşi timp de orânduirea comunistă a lui Nicolae Ceauşescu, în care reideologizarea a fost impusă ca motor central de orientare a energiilor creatoare. Cuvântul scris, mai cu seamă, este văzut ca un vector de idei, de forjare a conştiinţelor după stăpânire sau de răscolire a lor. Ca şi în procesul de spălare a banilor, prin măiestria vorbei, minciuna se curăţă şi (se) investeşte în economia socială, iar prin proces invers, adevărul cosmetizat, pe ici pe colo, în punctele esenţiale, nu declanşează sistemele de alarmă ale receptorilor conştiinţelor deformate (tot prin cuvânt!).

Despre cuvinte şi cenzură, despre „problema principală a unui scriitor român: cenzură, autocenzură, para-literatură” şi despre „drumul scurt de la adevăr la minciună” scrie Paul Goma într-un amplu şi elocvent articol pentru Die Zeit, nr. 39, din 29 septembrie 1972 (la un an după pronunţarea renumitelor „Teze”).

Astfel sunt dezvăluite publicului din RFG, secrete ale literaturii şi societăţii româneşti, precum faptul că “începând cu 1961, în România a-nceput a bate un vânt proaspăt, semn al unei liberalizări timide, dar de netrecut cu vederea. Urmările n-au întârziat să se arate: mai ales explozia de poezie care a avut loc atunci şi ale cărei efecte s-au mai simţit câţiva ani, ar fi onorat şi literaturi mai vechi şi mai cu tradiţie. Oftatului de uşurare din poezie i-a urmat proza […]. Din 1961 până în 1968 au ţinut “cei şapte ani graşi ai literaturii române, apoi au venit anii (cine mai ştie câţi!) slabi. Avântul a fost frânt, cenzura şi-a reintrat în drepturi (sic). Cu arme noi.” Acestei panorame sumare a culturii române şi adaptată înţelegerii unui public occidental, care nu avea acces la alte informaţii şi aprofundări, se adaugă una dintre cele mai nimerite pagini asupra cenzurii ca fenomen socio-cultural, scrise în literatura română. Pledoaria începe ex abrupto, cu o metaforă brutală, dar elocventă. “Vrei să spui (sau să scrii) ce ai de spus (sau de scris) şi ce ţi se pare adevărat. Dar apoi vine un pumn care-ţi închide gura şi te amuţeşte: taci, pentru că te supui cenzurii. // Ţi-ar plăcea să spui (sau să scrii) ceea ce ai avea de spus (sau de scris) şi ceea ce ţi se pare a fi adevărat, şi vine un pumn care te ameninţă – îl ştii, te-a mai redus la tăcere şi-n trecut, te-a mai ameninţat şi altădată: taci, pentru că te autocenzurezi.”

Mecanismul e simplu, funcţional, iar în jurul lui se construiesc modele sociale mai mult sau mai puţin viabile. Interiorizat, acesta continuă să activeze singur, din inerţie. Paul Goma afirmă că “o prelungă şi dură tiranie a cenzurii îl transformă pe cenzurat în cenzor al propriilor cuvinte. Experienţa l-a învăţat că nu-i este permis să dea glas anumitor adevăruri, aşa că nici nu mai încearcă. Ca hipnotizat, se uită la tabuuri şi nu mai vede adevărul;  slalomul său printre tot felul de interdicţii devine în cele din urmă fugă de adevăr, dezertare. […] , aşa argumentează autocenzuratul, <însă un ins inteligent nu se năpusteşte cu capul să forţeze uşi ferecate>.” Acest aspect ar fi perfect comprehensibil, dacă acolo unde atinge flagelul cenzurii nu s-ar verifica o inhibiţie şi o sterilitate progresivă, însoţită de deviere psiho-mentală, soră cu schizofrenia. „Cenzura te obligă la tăcere, o cenzură de lungă durată, la autocenzură. Porneai să vorbeşti, dar în cele din urmă spuneai altceva decât ceea ce gândeai. Cu timpul, tirania totală a cenzurii şi autocenzura practicată din ce în ce mai dezinvolt au avut ca rezultat: unii scriitori nu doar treceau sub tăcere ceea ce gândeau cu adevărat, ci nici nu mai gândeau normal, omeneşte aşa ci, ar fi trebuit să gândească.”
Jumătăţile de adevăr, eufemismele, metaforele, şi în general formele de escamotaj, „şopârlele”, sunt doar o parte din recuzita autocenzuratului care crede că păcăleşte vigilenţa cenzurii, cel păcălit devenind cu timpul chiar el. Modestă consolare faptul că „se spune că din bătălia cu cenzura ar fi ieşit adesea învingătoare forma artistică; astfel se spune că s-ar fi născut metafora… Se mai spune şi că cenzura ar fi răul necesar, abia ea dându-i libertăţii spirituale un sens”. Ironia lui Paul Goma, dincolo de context, este evidenţiată grafic prin punctele de suspensie, care ţin loc de comentariu. În această curioasă serie a „beneficiilor cenzurii” intră ceea ce, parodic, Paul Goma numeşte „aspecte constructive”, întrucât „cenzura nu lucra doar cu interdicţii […]: scriitoraşi din trecut, mediocri, amintiţi de complezenţă în istoriile literare, au fost scoşi din uitare, împrospătaţi, <restauraţi>, daţi cu var ideologic proletar şi ridicaţi la rang de clasici.” Recuperarea unor astfel de producători de texte puşi în slujba legitimării regimului şi a cultului personalităţii, conferă şi un aspect de răsturnare şi reorganizare a valorilor. Talentat este cel care vociferează, care scoate pe banda rulantă osanale sau reinventează canonul estetic pe criterii funcţionale şi utilitariste, vizavi de momentul istoric.

Nimic nou sub soare, însă. „Cenzura ca instanţă a interdicţiei există de multă vreme şi va exista mereu, câtă vreme Puterea nu poate suporta adevărul […] şi câtă vreme îi va fi frică de cuvânt, care-i mai ascuţit ca sabia.” Cenzura, aşadar, nu a fost inventată în „România multilateral dezvoltată”, cum suntem tentaţi să credem. Reflexul condiţionat a funcţionat chiar şi înaintea descoperirii sale ştiinţifice de către Pavlov. Dar, spre deosebire de alte locuri, în România modalităţile de infiltrare a cenzurii în vieţile oamenilor şi apoi de asimilare a ei ca formă funcţională inerentă a cotidianităţii, a atins culmi sau mai degrabă abisuri, care pot fi luate în considerare într-un posibil „muzeu mondial al cenzurii” sau „al ororilor cenzurii”.

Aici, aşa cum demonstrează Paul Goma este vorba de mutaţii profunde sociale şi psihologice: „Cândva, cu mult timp în urmă, ai vrut să spui (sau să scrii) ceva, dar un pumn îţi închisese gura, te ameninţase. Iar acum ai obosit, ţi se pare că ai vrea să spui ceva… – de fapt, nu mai ai nimic de spus… Ceva în legătură cu adevărul… dar cine mai cunoaşte adevărul…? Te hotărăşti, în ciuda a toate, să spui ce ai de spus, ca apoi să constaţi cu deplină uimire că acel pumn, departe de a-ţi închide gura, departe de a te ameninţa, s-a transformat într-o mână care-ţi face semne aprobatoare şi încurajatoare. Continui să vorbeşti (să scrii), dar simţi nevoia să te convingi pe tine că spui adevărul;  reuşeşti, în cele din urmă, să te convingi, chiar crezi că lucrul acesta – tot aşa cum încetul cu încetul începi să crezi că pumnul nicicând n-a constituit o ameninţare, ci doar o mână prietenoasă şi încurajatoare. Nu taci, dar nu te mai aude nimeni în afară de acest pumn care vorbeşte prin glasul tău. „Pe o astfel de relaţie cu Puterea s-a construit societatea României socialiste «multilateral dezvoltate», mai ales a oamenilor ei de cultură, a scriitorilor, a celor care se aflau vrând-nevrând în preajma «intereselor naţionale», prin forţa reală sau imaginară atribuită produsului artistic.

Compromisul este rezultatul final al acestei relaţii deviante între Stat şi cetăţenii săi, producători de artă. Mai mare sau mai mic, mai greu sau mai uşor de realizat, compromisul are loc sub forma negocierii „care pe care”. Cine este mai puternic, mai acut în gândire, cine o ia înaintea celuilalt, cine este mai versat în ale scamatoriilor şi mai rezistent la presiune, câştigă. „Niciun cititor occidental n-ar putea să vadă vreun sens în discuţia absurdă, neomenească, dintre cenzor şi autor, probabil nici n-ar considera-o posibilă. Nimeni nu va putea calcula vreodată cât timp preţios şi energie au fost irosite în astfel de <discuţii>. Aproape nimeni din Vest nu va putea să se transpună în starea sufletească a autorului care se-ntoarce de la o astfel de <discuţie> la masa lui de scris, neştiind ce să facă: dacă respectă indicaţiile-interdicţiile cenzurii îşi trădează cartea şi intenţia cu care a fost concepută; dacă refuză <preţioasele indicaţii>, nu mai poate publica. // Dacă apoi se trezeşte obosit, hăituit, fără bani, îşi va spune, după ce trece peste ezitările sale şi mustrările de conştiinţă:

Consolarea că toţi reacţionează în acelaşi fel, conduce la ulterioare constante erori şi pacte nefireşti. O dată stabilită „normalitatea anomaliei”, sub presiunea nevoilor imediate, ca de pildă „că are de hrănit soţie şi copii, de plătit chirie, scriitorul va prinde în pioneze lista cu <recomandările> amintite cât se poate de vizibil în peretele din faşă şi îşi va rescrie cartea. Iar cartea-de-după-această carte va avea o soartă mai bună, pentru că autorul va ocoli de la bun început toate tabuurile. A treia va ieşi :  autorul o va scrie şi va ieşi ca şi cum ar fi fost scrisă de însuşii cenzorul (adesea scriitor el însuşi).”
Aceasta este povestea spusă de Paul Goma despre literatura şi scriitorii vremii sale, la 1972. Mai mult, produsul artistic al acelor vremuri este numit „para-literatură”, adică un simulacru, o mimare a literaturii, „cărţi scrise-tipărite cu voie de la poliţie; o literatură drăguţă, simpatică, care nu spune nimic, şi nu supără pe nimeni (decât pe unii mici funcţionari), dar care atinge tiraje enorme:  cenzura n-are nimic împotrivă ca un scriitor să publice, să aibă întâlniri cu cititorii, să fie filmat, intervievat, să fie declarat mare-scriitor, să fie (răs)plătit, câtă vreme nu spune adevărul.”

În ceea ce priveşte subiectele „literaturii curajoase”, aici observaţia lui Paul Goma este pe cât de justă, pe atât de surprinzătoare pentru oricine nu a trăit direct experienţa acelor ani: „aici se foloseşte artileria grea pentru a trage în muşte. Sunt criticaţi cât se poate de dur directorii necinstiţi, chelnerii ahtiaţi după bacşiş, unele tovarăşe fete care se încurcă cu turişti străini! Acesta e genul de literatură dorită, cerută, sprijinită de cenzură – pentru a distrage atenţia de la problemele esenţiale. Ea serveşte şi drept alibi pentru cazul în care cineva afirmă în mod duşmănos că n-ar exista libertatea literaturii de a şi critica – în mod constructiv, fireşte.”

Desigur, în acest joc dea v-aţi ascuns şi dea lumea întoarsă pe dos, în care fiecare crede că cel care cade în plasă nu poate fi decât celălalt, toţi, victime şi călăi, sunt vinovaţi şi păcăliţi deopotrivă. Niciunul nu va mai şti, în final, de unde a pornit totul, unde va duce şi de ce lupta continuă în mijlocul căreia se găsesc la un moment dat, conform principiului că „o minciună repetată la nesfârşit se transformă în adevăr”. „Scriitorul care se împacă în cele din urmă cu ideea că nu-i rămâne altă cale decât autocenzura, va ajunge în curând să creadă el însuşi minciunile pe care le scrie: ceea ce-i atât de răspândit trebuie să fie necesarmente şi adevărat, nu?”

Neadevărul, solitudinea devastatoare şi condiţia scriitorului în România „multilateral dezvoltată” a lui Ceauşescu sunt şi temele de fond ale romanului Culoarea curcubeului ’77 (Cutremurul oamenilor) (Editura Polirom, Iaşi 2005), aspecte confirmate în special în volumul Scrisuri I, 1971-1989, (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010).

Nicăieri ca în Culoarea curcubeului ’77 (Cutremurul oamenilor), Paul Goma arată ceea ce gândeşte despre confraţii de breaslă, scriitorii români ai anilor Revoluţiei culturale. Solitudinea devine grea atunci când realitatea frizează absurdul, când rezistenţa este vană, destinată a sfârşi în mod inexorabil prost, nu atât prin violenţa duşmanului, cât prin laşitatea şi trădarea prietenilor.

În 1977, Paul Goma, are ideea să trimită o scrisoare de solidaritate colegilor scriitori cehi, porniţi pe drumul greu al revoltei pentru aplicarea de facto a drepturilor omului, scrisoare care urma să fie semnată în bloc de un număr mare de scriitori români. Într-o atmosferă burlescă şi caragialescă, la restaurantul Uniunii scriitorilor din Bucureşti, are loc un adevărat brainstorming între colegii de breaslă, iar ideea de a fonda o mişcare de opoziţie după modelul celei cehoslovace se conturează progresiv, repede fiind dezamorsată de obstacole autoimpuse şi impulsul desolidarizării, legitimată de pretextul că românii nu ar fi fost de fapt niciodată comunişti şi deci nu ar putea să fie solidari cu nişte disidenţi. Aşadar, se ajunge la concluzia că se va redacta cel mult o scrisoare. Charta însăşi este desconsiderată şi tratată cu autosuficienţă, pe motivul că nu ar fi fost destul de bine redactată. „Ce anume să facă? În cel mai rău caz, o scrisoare de solidarizare cu cehii – în cel mai rău, fiindcă noi, românii, suntem ştiutori de carte şi ne pricepem la redactarea unui text. La urma urmei, noi, românii, am redacta un text mult mai serios decât al cehilor: noi, românii, spre deosebire de cehi – şi nu doar de ei – n-am fost niciodată comunişti ca ei şi nu vom fi, deci mişcarea noastră nu va avea, ca a lor, caracter reformist. Noi, românii, am fost din negura veacurilor, anticomunişti, deci opozanţi, nu disidenţi, ca ei!”
„Radicalismul anticomunist istoric” al românilor devine hilar prin forma bombastică şi fondul fragil, contrast pe care Paul Goma îl pune în evidenţă prin relatarea, pe ton amical şi tocmai de aceea nefiltrat şi impulsiv, făcută cititorului-martor, despre uneltirile de la Casa scriitorilor: „Ce mare scofală încercaseră cehii în ’68?: să umanizeze inumanul, inumanizabilul – iar acum repetau aceeaşi eroare: voiau un socialism-cu-chip-uman!? Pe când noi, românii, he-he, vrem o societate ne-socialistă, fiindcă socialismul s-a compromis definitiv, vrem o societate ne-comunistă, comunismul neexistând decât ca teroare, sclavaj, sărăcie. Noi, domnule, vrem o societate ne-nouă, una burghez-împuţită, o democraţie-putredă, ca a Occidentalilor – dar… democrată, liberală. Or, pentru a instaura (sau restaura) o asemenea societate, trebuie eliminat regimul comunist, care este nu doar ne-, ci profund anti-: anti-liberal, anti-democratic, anti-tot.”

La momentul oportun, scrisoarea nu a fost semnată de niciunul dintre literaţii revoltaţi, în afară de Ion Negoiţescu. Idealizând ori, dimpotrivă, bagatelizând libertatea, scriitorii, au făcut, cu voie sau fără voie de la stăpânire, un mare deserviciu întregii societăţi, pentru că doar ei ar fi avut atunci putere contra Puterii. Trebuind să convieţuiască cu cenzura proteică, rezultatul a fost însă inerţia şi reducerea la intenţie a oricărui gest spontan de revoltă. Desigur, excepţii există, dar, spre deosebire de alte naţiuni, nu foarte numeroase şi, în mod fatal, izolate. Una dintre ele este Paul Goma, devenit simbolul prin excelenţă al disidenţei şi opoziţiei româneşti faţă de un regim care părea etern şi invincibil. Ţinându-se strâns de principiile normalităţii sociale ca de un catarg, Paul Goma nu a cedat cântecului sirenelor vremii, nici furtunilor care s-au abătut asupra navei mereu în pericol să se scufunde. Oarbă încredere în normalitate, simţ înnăscut al echilibrului social, destin sau întâmplare, nici astăzi nu este clar cum de atunci fenomenul Goma a fost posibil, sub acele vremi, în acea izolare totală şi fără alt sprijin decât cel extern, al Europei libere.

Astăzi, Paul Goma este la fel de izolat ca atunci. Dacă în trecut adevărul era cenzurat sau autocenzurat, astăzi fenomenul autocenzurii continuă prin indiferenţă şi lehamite şi este atât de răspândit şi înrădăcinat, încât nici un erou naţional nu ar rezista în memoria colectivă mai mult de câteva clipe şi ar avea efectul unei pauze publicitare deranjante în timpul unui film interesant.

Lumea literelor, mult mai puţin elitistă decât în trecut, este din nou ameninţată de extincţie, din noi motive, mereu altele. Pericolul însă se perpetuează de la o epocă istorică la alta, constant şi amplificat, ca un balaur cu şapte capete pe care numai un nou Paul Goma ar mai putea să-l înfrunte. Dar cum poate fi recunoscut acest voinic, dacă nici pe primul, eroul-civilizator, pe care încă, spre norocul nostru, îl mai avem printre noi, nu ştim a-l preţui?