Cum au apărut cărţile?

Citim cărţi, răsfoim interes albume pe diverse teme însă de puţine ori ne punem întrebări asupra istoriei acestora. O expunere obiectivă şi concisă asupra începuturilor cărţii ne oferă profesoara Ioana Costa, în volumul intitulat sugestiv: Papirus, pergament, hârtie. Începuturile cărţii, apărut recent la editura Humanitas.

Autoarea este filolog clasic, profesor la catedra de filologie clasică a Universităţii din Bucureşti. E titulara cursurilor de Introducere în filologia clasică, Fonetică istorică latină, Lingvistică comparată indo-europeană, Sintaxă latină, la care se adaugă cursuri din autorii greci şi latini. A publicat monografii şi articole de specialitate; a tradus texte importante ale literaturii greco-latine (Cato, Seneca, Pliniu cel Bătrân), plus câteva cărţi importante din ediţia în limba română a Septuagintei: Deuteronomul, Judecătorii, 4Regi, Ecleziastul, Iezechiel. A coordonat publicarea integralei filozofice Seneca şi a enciclopediei Pliniu cel Bătrân. Dintre monografii amintim: Neflexibile indo-europene, 1999; Fonetică istorică latină, 2003, 2008; Textele antice şi transmiterea lor, 2008, 2011. Traduceri/ediţii realizate: Plinius, Naturalis historia. Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate (6 vol., 2001-2004); Seneca, Integrala filozofică (6 vol., 1999-2008); Cato, De agri cultura. Despre cultivarea pământului, 2010.
Lucrarea de faţă, împărţită în trei părţi, prezintă o istorie a cărţilor de la constituirea şi transmiterea textelor, la păstrarea lor în bibliotecile antice şi în universităţile Evului Mediu. Termenul „filologie” vine, în descendenţă directă, din limba franceză: „philologie”. Sursa termenului modern este latina, care l-a preluat din limba greacă, unde, la origine, acest cuvânt fusese derivat dintr-un substantiv compus „philo-logos”, care se traduce ca „iubitor de logos”, de cuvânt, discurs, vorbire, scriere. În ceea ce priveşte istoria filologiei elenistice, autoarea ne redă fidel parcursul acestui termen de la iubitorii discuţiilor, la criticul literar, cercetătorul de mai târziu: „Filologul grec, până în secolul I î. H., era, etimologic, un iubitor al vorbirii, al discuţiilor, al cercetării, era preocupat în primul rând de literatură, care includea firesc filozofia. Mai târziu, filologul este un critic literar, un studios, un cercetător. În perioada elenistică, termenul filolog capătă şi înţelesul doct, savant (în general). Filologia, de-a lungul existenţei sale, nu a fost o ştiinţă rigid delimitată” (p. 10). În acest sens rigid, primul „filolog” a fost bibliotecarul alexandrin Eratostene, care şi-a luat numele Philologos. Colegii de breaslă l-au poreclit însă Beata, pentru că „erudit, pasionat de numeroase domenii – geografie, matematică, poezie, cosmografie, cronologie –, era un specialist de rang secund (deci nu de „alpha”) în fiecare dintre ele” (p. 11, nota 2).

Întemeietorii filologiei ştiinţifice sunt învăţaţii bibliotecii din Alexandria. Existau aici între două sute şi şase sute de mii de exemplare adunate din întreg bazinul mediteraneean. Activitatea erudiţilor antici a fost deosebit de complexă, dat fiind faptul că pentru acea vreme munca lor a constat în reconstituirea textelor prin deosebirea informaţiilor veridice de cele false. Se foloseau critica, gramatica şi hermeneutica. Însă reconstituirea textelor pentru determinarea formei originare era posibilă numai în limitele impuse de etapele parcurse de textul scris: „Este cert că deosebirile materiale dintre cărţile antice şi cele moderne au influenţat cititorul în relaţia lui cu textele originale. Materialul obişnuit pe care se scria era papirusul, făcut din fâşii subţiri tăiate din măduva unei trestii care creşte spontan în Delta Nilului” (pp. 13-14). Textul era dispus în sul, într-o succesiune de coloane. Cititorul trebuia să fie atent la modul în care folosea pentru informare un astfel de sul. Exista o anumită metodă care crea disconfort: „Cel care citea trebuia să-l desfăşoare treptat, cu mâna dreaptă, folosind stânga pentru a ţine partea pe care o văzuse deja şi pe care o înfăşura din nou; la sfârşit, sulul ajungea să fie întors pe dos, aşa încât trebuia să fie iarăşi desfăşurat mai înainte de a fi folosit din nou” (p. 14). Unul dintre aceste suluri care s-au păstrat, cuprinde întregul Symopsion al lui Platon, care trebuie să fi măsurat cca 6, 70 m. De numele lui Aristofan din Bizanţ se leagă clarificarea formală a textului, prin îmbunătăţirea punctuaţiei şi inventarea sistemului de accentuare. Acest sistem crea mari dificultăţi şi, de fapt, există doar cincisprezece papirusuri din şase sute care au semne critice, în vreme ce manuscrisele medievale din secolele al X-lea şi următoarele sunt de obicei omise. „Cu timpul, filologia, ca disciplină, a ajuns să fie echivalată cu critica de text: aceasta are ca scop reconstituirea unei opere literare în forma sa originară” (p. 19).

Ca ştiinţă propriu-zisă, studierea acestor surse primare apare abia în 1788, atunci când a fost publicat primul papirus. Începând cu anul 1880 au început să se descopere din ce în ce mai multe papirusuri în Egipt. Desigur, din acest moment, au fost puse în comerţ, mai ales la anticariatele din Cairo, numeroase falsuri. Bart D. Ehrman, avertizează în volumul intitulat Evanghelia pierdută a lui Iuda asupra falsurilor care pot crea probleme atunci când nu sunt studiate cu atenţie de specialişti. Să revenim la papirusuri. Aceştia au o importanţă filologică aparte, deoarece reprezintă sursa după care se pot verifica manuscrisele medievale. Ei sunt, în mare majoritate, de provenienţă grecească. Foarte puţini sunt latini. Au fost utilizaţi până târziu, în secolul al VII-lea; odată cu secolul al XI-lea s-a renunţat folosirea lor, din acest moment utilizându-se pentru scriere hârtia din bumbac.

Interesantă este şi originea pergamentului: „Legenda spune că, la un moment dat, invidia i-a făcut pe Ptolemei să interzică exportul de papirus la Pergam, unde regele Eumenes II (197-159 î. H.) întemeiase şi el o bibliotecă ce tindea să rivalizeze cu cea din Alexandria; Pergamul a reacţionat, acoperindu-şi nevoia de material scris prin folosirea pergamentului, fabricat din piei de animale (în special oi, capre, viţei născuţi morţi). Spre deosebire de papirus, pergamentul poate fi utilizat pe ambele feţe; în perioada imperială, pergamentul era adesea colorat cu purpură, mai ales în zona titlurilor” (p. 26).

Vreme îndelungată pergamentul a avut, ca şi papirusul, formă de sul. Din secolele al II-lea şi al III-lea d. H., pergamentul a început să fie preferat, în detrimentul papirusului pentru că era mai rezistent. O altă caracteristică esenţială pentru înlocuirea papirusului cu pergamentul era aceea că, pe acesta din urmă, puteau fi făcute modificări. Acolo unde era necesar, textul putea fi şters.
Mult mai târziu, hârtia, folosită sub formă de codice, avea să înlocuiască şi utilizarea pergamentului. Şi istoria hârtiei merită menţionată: „A fost inventată în afara spaţiului european, de către chinezi, iar în 751 d. H., la Samarcand, chinezii prizonieri de război au divulgat secretul de fabricare pentru a-şi plăti răscumpărarea. Grabnic, reţeta a fost preluată de arabi, care au răspândit-o în lumea bizantină şi în Occident. Cele mai vechi codice de hârtie datează din secolul al IX-lea, pentru textele greceşti, şi din secolul al XIII-lea, pentru cele latineşti; aceste repere cronologice nu exclud însă folosirea anterioară a hârtiei în scopuri nonliterare” (p. 29).

În general, este dificil de stabilit data redactării unui manuscris. În majoritatea cazurilor nu se poate stabili nici măcar cu aproximaţie de un secol. Cea mai veche scriere latină a operelor literare este scrierea capitală. Ea se distinge în două tipuri: „cvadrată şi rustică. Aceasta a evoluat în capitala arhaică a inscripţiilor de epocă republicană. Capitala cvadrată, cu uriaşele sale litere majuscule, aproape la fel de late pe cât sunt de lungi, are o notă de gravitate şi de maiestate; rustica este însă mai subţire, mai zveltă” (pp. 37-38). Folosirea capitalei rustice încetează către sfârşitul secolului al VI-lea, dar va fi imitată în codice, până în secolul al X-lea. Din această scriere se va dezvolta cea numită „uncială”, atestată în textele pe pergament şi pe papirus, începând cu secolul al IV-lea, până în secolul al VIII-lea sau chiar al IX-lea.
De remarcat şi faptul că una dintre scrierile care au influenţat lumea anglo-saxonă, începând cu secolul al VII-lea şi cu o durată aproximativă de două sute de ani, este numită scriptura Schottica. Caracteristicile acesteia sunt: forma semiuncială care se va răspândi pe continentul european prin strădania misionarilor irlandezi; este greu lizibilă din cauza numeroaselor sale abrevieri, care reprezintă o trăsătură caracteristică; ultima parte esenţială în ceea ce priveşte această modalitate de a scrie este generată de schimbarea de litere, datorate contururilor similare sau modului în care era pronunţată latina în insulele britanice.

La mânăstirea St. Martin din Tours s-a dezvoltat minuscula carolină (sau carolingiană), clară şi precisă. De aici aceasta a fost adoptată în întregul imperiu carolingian, fiind utilizată până la sfârşitul secolului al XII-lea. Un aspect important este cel al folosirii abundente al abrevierilor: „E important de remarcat că, la început doar în scholia, dar grabnic şi în alte texte, s-a introdus obiceiul de a se abrevia terminaţiile cuvintelor: în felul acesta, copistul câştiga timp şi spaţiu, iar cititorul le putea întregi cu uşurinţă, distingând rădăcina de desinenţă” (pp. 44-45).

Textele au fost transmise prin două surse principale: literatură şi arte plastice. „Monumentele literare cuprind inscripţiile (indiferent de natura lor) şi textele literare; pornind de la această segmentare generală, cea de-a doua categorie menţionată aici îşi dezvăluie limitele, printr-o definiţie negativă (texte non-epigrafice), precum şi deschiderea: ansamblul scrierilor, din orice domeniu, incluzând consemnarea în scris, la un moment dat, a unor opere care au circulat pe cale orală” (p. 47).

În ce-i priveşte pe copişti, se pot distinge două categorii: cei oficiali şi cei particulari. Munca lor stă sub influenţa accidentelor şi a întâmplării, care lasă urme în texte ce supravieţuiesc timpului, în sine ori ca modele pentru alte copii. Copiştii întotdeauna scriu „ceea ce li se pare că aud şi, dacă nu înţeleg pe loc, caută să dea un înţeles, modificând textul după priceperea, cunoştinţele şi gustul lor” (p. 56). Dictarea, întotdeauna cu scop practic. Să ne amintim exemplul sfântului Origen care dicta în acelaşi timp la mai mulţi scribi. Un alt exemplu este cel al lui Atticus, care edita biblioteci întregi în acest mod.

Munca de copiere implica o discontinuitate a atenţiei: „Copistul descompune textul modelului său în segmente scurte, care impun un efort distinct de vizualizare şi un efort distinct de memorizare. Din timp în timp, îşi întrerupe copiatul pentru a-şi muia pana în cerneală. La fiecare sfârşit de rând, îşi deplasează mâna. Când trece de la recto la verso, trebuie să îşi potrivească astfel manuscrisul (şi, adesea, şi modelul). Când este la finalul paginii recto, nu o poate întoarce până nu se usucă cerneala. Atenţia sa este aşadar fragmentată de întreruperi şi de perturbări diferite şi inegale care, în mod necesar, îi condiţionează erorile. Rezultatul este, inevitabil, un text diferit de cel al modelului” (p. 57).
În aceste situaţii, aşa cum arată studiul de faţă, „greşelile cantitative de sporire a textului apar în situaţiile în care copistul repetă litere, silabe, cuvinte: dittografie; la dictare pune unde nu trebuie o iota subscris sau adscris; la versurile greceşti scrie şi sunetele elidate, în loc să noteze un apostrof; introduce în text însemnări interlineare sau marginale, putând genera diplasiografii (acelaşi cuvânt scris cu două variante) sau chiar triplasiografii, dacă există două variante marginale sau interlineare, sau, pur şi simplu, scrie litere cu prisos” (pp. 66-67). În orice manuscris, oricât de vechi şi de preţios, apar astfel de greşeli. Determinarea greşelilor dintr-un manuscris este importantă pentru că, în acest fel, se poate stabili gradul de corectitudine al textului şi, mai ales, „înrudirea” manuscriselor, sub apartenenţa unui arbore genealogic al manuscriselor, înregistrează filiaţia lor. Referirea la ediţiile Teubner şi Budé este justificată pe deplin.

Prima dintre ele, datorată lui Benedictus Gotthelf Teubner (1784-1856), apare la Leipzig. Ediţia lui Teubner, s-a îndepărtat de linia tradiţională a editării textelor greceşti, obişnuită editorilor (puţini, bineînţeles) de până atunci.

Guillaume Budé (1468-1540), considerat cel mai mare umanist din Franţa, având legături, printre alţii, cu celebrul Erasmus, a întreprins, la cererea lui Erasmus, o compilaţie a notelor lexiografice despre limba greacă, care a fost, pentru multă vreme, în Franţa, operă de referinţă pentru oricine dorea să studieze greaca veche. Autoarea îi menţionează pe aceşti doi umanişti, atunci când aminteşte despre aparatul critic al diferitelor variante de manuscrise: „Aparatul critic este pozitiv, atunci când dă forma din fiecare manuscris folosit, şi negativ, când citează numai formele care diferă de cea din text, subînţelegându-se că ceea ce nu se citează este la fel cu textul” (p. 69).

Despre „tradiţia indirectă” aflăm că ea reprezintă suma tuturor materialelor care servesc la reconstituirea competentă a unei opere literare. Ea poate fi atât directă, cât şi indirectă. Mai amplă în literatura greacă este tradiţia indirectă, constituită din citate; pentru unele opere aceasta este fundamentală. Citatele sunt, la rândul lor, împărţite în clase, în funcţie de raportul la tradiţia directă: „fiecare dintre ele ori este în acord cu toate manuscrisele sau cu o  parte din ele (şi în acest caz adaugă o mărturie importantă la tradiţia directă), ori prezintă o lecţiune singulară, iar în acest caz avem de a face cu o lecţiune evident eronată, fie cu unica mărturie a textului produs de autor” (p. 71). În continuare dorim să arătăm doar două exemple, câte unul pentru fiecare din aceste două tradiţii, cuprinse în acest volum: „Între lecţiunile eronate din tradiţia directă merită menţionate aparte cele datorate scăpărilor de memorie. Nu e de mirare că Ioannes Tzetzes – care a trăit într-o sărăcie atât de mare, încât s-a întâmplat  la un moment dat ca în bibliotecă să nu-i rămână decât un Plutarch – a fost constrâns să se bazeze pe memoria sa şi, în consecinţă, a furnizat citate de o fidelitate îndoielnică” (p. 72). Material preţios pentru tradiţia indirectă, poate să apară din studierea traducerilor în altă limbă a autorilor greci şi latini. „Lorenzo Valla a fost însărcinat de papa Nicolaus V să traducă în limba latină operele lui Herodot şi Tucidide. Nu ştim care sunt codicele de care s-a folosit, dar, în special din traducerea pe care a făcut-o la Tucidide, se poate distinge în mai multe pasaje un text grecesc ce pare să păstreze intenţiile autorului împotriva lecţiunilor eronate ale codicelor de care dispunem, fără să putem suspecta întotdeauna că ar fi vorba de conjecturi sau de interpretarea liberă a umanistului” (pp. 73-74).

Critica de text se împlineşte în trei momente distincte: recensio, examinatio şi emendatio. „Recensio constă în luarea în consideraţie a tuturor mărturiilor care servesc la reconstituirea unui text” (p. 80). Textul poate apărea atât izolat, cât şi într-o colaţionare a unui codice pierdut: într-o asemenea situaţie, este suficientă examinarea acestui singur manuscris. A doua etapă, examinatio, constă în verificarea tradiţiei uniforme a cazurilor în care ele sunt în acord pentru a descoperi originalul. Ultima etapă, emendatio, constă în corectarea erorilor rămase în urma recenzării codicelor: „Scopul este alcătuirea unui text cât mai puţin diferit de exemplarul de autor (pentru că, cel puţin în cazul unui text de o oarecare lungime, este imposibilă restituirea integrală a textului produs de autor)” (p. 98).

Ultima parte a volumului, deosebit de interesantă, expune păstrarea textelor şi, în acelaşi timp, pune în lumină faptul că „în Grecia antică, literatura precedă scrierea. Nucleul poemelor homerice a fost transmis pe cale orală vreme de câteva secole, cât timp încă nu se folosea scrierea; când alfabetul fenician a fost preluat şi adaptat la greci, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, obişnuinţa de a compune literatură care se recita era încă vie şi nu s-a socotit imediat necesar să fie consemnate în scris epopeile homerice” (p. 105).

Dezvoltarea treptată a comerţului de carte a permis şi particularilor să-şi formeze biblioteci. La finele secolului al VI-lea existau biblioteci particulare: „Nu este surprinzător să găsim la Strabon (XIII 1, 54) informaţia că Aristotel a adunat un număr mare de cărţi, care corespundeau fără îndoială intereselor, vaste, ale Liceului” (p. 108).

Miile de codice au fost păstrate de-a lungul timpului în biblioteci celebre precum Vaticană, Laurenţiană, Marciană, Biblioteca Naţională din Paris, Biblioteca Muzeului Britanic (Londra), bibliotecile din Viena, München, Leiden etc. Codicele, de fapt, şi-au luat numele de la bibliotecile în care au fost păstrate (ori în care s-au aflat la un moment dat), sau după numele latinesc (în formă adjectivală) al oraşului în care se află biblioteca respectivă sau după numele vechiului său posesor sau, mult mai rar, după numele regiunii ori după numele formei sale. Şi universităţile Evului Mediu au avut un rol determinant în acest sens. Doar un exemplu: „Parisul, în a doua jumătate a secolului al XI-lea, era un important centru scolastic. Studenţi tot mai numeroşi veneau aici, uneori chiar de departe, pentru a studia disciplinele literare (gramatica, logica) şi mai cu seamă teologia. Maeştrii predau în vecinătatea catedralei Notre-Dame, sub jurisdicţia arhiepiscopului.” Bref, „miniaturile manuscriselor scolastice reprezintă adesea sistemul cunoaşterii prin imaginea unui copac, din al cărui trunchi puternic se despart şapte ramuri, câte una pentru fiecare artă” (p. 123).

În ultima parte, lucrarea Ioanei Costa prezintă o listă de ediţii „princeps” clasice şi, nu în ultimul rând, lucrări ale autorilor antici care apar în text ca menţionări abreviate. Interesante sunt şi planşele color care-l ajută pe cititorul nefamiliarizat cu Antichitatea să aibă o imagine de ansamblu asupra unor centre celebre şi să poată observa câteva imagini de o claritate excepţională a unor codici, manuscrise şi tetraevangheliare. Cert este că o astfel de lucrare nu putea să ia naştere decât din iubire pentru filologia clasică şi, desigur, pentru cei care, specialişti sau simpli curioşi, doresc să pătrundă în tainele acesteia. Recomandăm această lucrare tuturor celor care doresc să cunoască rădăcinile culturale ale lumii de astăzi.

Ioana Costa, Papirus, pergament, hârtie. Începuturile cărţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, pp. 167