Viaţa lui Pavel Tebanul, primul sihastru creştin

Sfântul Pavel Pustnicul a fost contemporan cu Antonie cel Mare. S-a născut în Egiptul de Sus şi a murit în pustiul Tebei, în preajma anului 345. Antonie şi Pavel s-au întâlnit. Legenda spune că un corb îi aducea zilnic un coltuc de pâine sihastrului teban. În timpul vizitei lui Antonie corbul însă a venit zilnic cu două „porţii” manifestând astfel discreta ospitalitate a cerurilor. Viaţa lui Pavel, tradusă de clasicista Ioana Costa, a fost redactată de Ieronim în anul 376. Traducerea s-a realizat după ediţia critică publicată de argentinianul Edgardo Moralles în Sources chrétiennes 508, Trois vies de moines: Vie d’Hilarion, Vie de Malchus, Vie de Paul (Oglindanet).

1. 1. Mulţi s-au întrebat, în repetate rânduri, cine va fi fost monahul care a început să-şi ducă viaţa pe de-a-ntregul ca pustnic. Unii, privind îndărăt mai departe, au socotit că începuturile fuseseră făcute de Ilie şi de Ioan. Numai că nouă ni se pare că Ilie a fost mai mult decât un monah, iar Ioan a început să profeţească mai înainte de a se naşte. 2. Alţii însă, a căror părere este îmbrăţişată de toată lumea, susţin că Antonie a fost iniţiatorul acestui mod de viaţă – ceea ce este în parte adevărat. Căci nu se poate spune că a fost înaintea tuturor, ci, mai degrabă, că el i-a îmboldit pe toţi. Amatas şi Macarie, învăţăcei ai lui Antonie (cel dintâi a îngropat trupul învăţătorului său), susţin până în ziua de azi că un anume Pavel din Teba a stat la originea acestei instituţii, chiar dacă nu şi a numelui ei, părere cu care suntem de acord şi noi. 3. Unii fac să circule istorioare de felul acesta şi altele, după cum le este pe plac, plăsmuind [poveşti despre] un om care trăia în adâncul unei peşteri, avându-şi părul până la călcâie, şi multe [altele] de necrezut, pe care nu are rost să le cercetăm. Nici nu pare să merite o vorbă de dezminţire născocirea unora, pentru că este fără ruşine. 4. Aşadar, de vreme ce condeiul a păstrat cu grijă, deopotrivă greceşte şi latineşte, amintirea lui Antonie, m-am hotărât să scriu câte ceva despre anii de început şi de sfârşit ai lui Pavel: [o fac] mai mult pentru a îndrepta o lipsă decât încrezându-mă în talentul meu. Ce anume a trăit la mijlocul vieţii ori prin ce încercări de-ale Satanei a trecut – niciunui om nu i s-a arătat.

2. 1. Sub domnia prigonitorilor Decius şi Valerian, în vremea când Corneliu, la Roma, şi Ciprian, la Cartagina, şi-au vărsat sângele într-un martiriu binecuvântat, năprasna sălbatică a pustiit multe biserici din Egipt şi Tebaida. Creştinii se rugau pe atunci să fie loviţi de sabie în numele Lui. 2. Dar voinţa iscusitului vrăjmaş era să înfrângă spiritele, nu trupurile, punându-le la chinuri lente [ce duceau] la moarte. Aşa a spus Ciprian, care a pătimit în mâinile lui: „Celor ce voiau să moară nu li se îngăduia să fie ucişi.” Ca să le fie mai bine cunoscută cruzimea, dăm aici două pilde ce merită să fie amintite.

3. 1. A poruncit ca un martir ce stăruia în credinţa sa şi rămânea neabătut între stinghiile şi plăcile de caznă să fie uns cu miere şi aşezat în arşiţa soarelui, cu mâinile legate la spate, pentru ca el, care care îndurase fără crâcnire tăvile încinse, să fie răpus de muşcăturile muştelor.  2. Pe altul, care era în floare tinereţii, a poruncit să-l aducă în nişte grădini încântătoare; acolo, printre crinii albi şi trandafirii împurpuraţi, unde şerpuia un pârâu cu murmur lin, iar vântul atingea frunzele copacilor cu o adiere gingaşă, a fost culcat pe un pat aşternut cu fulgi şi lăsat locului, ţintuit în legături moi de ghirlande, din care nu putea scăpa. 3.  Apoi, după ce s-au retras toţi,  a venit o curtezană chipeşă şi a început să-i cuprindă gâtul în îmbrăţişări strânse şi – este o ticăloşie chiar să o spui – să-i atingă cu mâinile părţile bărbăteşti pentru ca, odată stârnit trupul către pofte, ea să se arunce asupră-i, supunându-l cu neruşinare. 4. Ce să facă ostaşul lui Hristos, unde să se întoarcă? Pe el, pe care nu-l răpuseseră schingiuirile, l-a înfrânt pofta trupească. Cu toate acestea, cu o inspiraţie venită din ceruri, şi-a muşcat vârful limbii şi i l-a scuipat în obraz celei ce-l săruta; iar în felul acesta, ascuţişul durerii a retezat plăcerea simţurilor.

4. 1. Pe vremea când se petreceau asemenea grozăvii în părţile de jos ale Thebaidei, Pavel – cu o soră de curând măritată – rămăsese, în urma morţii părinţilor lor, cu o moştenire bogată; avea cam şaisprezece ani şi era de-acum deprins cu învăţăturile greceşti şi egiptene; era blând din fire şi îl iubea mult pe Dumnezeu. 2. Când a izbucnit năprasna prigoanei, el se afla într-o aşezare mai îndepărtată, retrasă. Dar la ce nu-i împinge pe oameni blestemata foame de aur? Soţul surorii lui a început să se gândească să-l predea pe cel pe care trebuia să-l ascundă. Nici lacrimile soţiei lui, nici înrudirea de sânge, nici Dumnezeu care le vedea pe toate din înalt nu l-au abătut de la ticăloşia sa. Venea, stăruia, se purta cu cruzime de parcă ar fi făcut-o din iubire.

5. 1. Când a înţeles acestea tânărul plin de chibzuinţă, a fugit în pustietăţile din munţi şi a aşteptat acolo sfârşitul prigoanei; a transformat nevoia în voinţă şi, înaintând încetul cu încetul, întorcându-se din când în când şi, făcând acelaşi drum de mai multe ori, a găsit o înălţime stâncoasă la poalele căreia, închisă de o piatră, [era] o peşteră nu prea mare: îndepărtând piatra – atât este de mare dorinţa lacomă a oamenilor de a cerceta ce stă ascuns – a descoperit înăuntru o intrare largă, deschisă către cer în partea de sus, dar pe care o umbrea cu ramurile-i întinse un palmier bătrân, care dezvăluia prezenţa unui pârâu foarte limpede, a cărui apă era pe dată înghiţită de acelaşi pământ care îi dăduse naştere. 2. Mai erau, prin muntele plin de caverne, destule locuri ce puteau fi locuite, în care se vedeau, mâncate acum de rugină, nicovale şi ciocane cu care se bătuseră monede. Scrierile egiptene spun că locul acesta fusese un atelier tainic în care se făceau monede pe vremea legăturii lui Antoniu cu Cleopatra.

6. 1.  Îndrăgostindu-se de locul acela – de parcă i-ar fi fost dăruit de Dumnezeu – şi-a petrecut acolo toată viaţa, în rugăciuni şi singurătate. Palmierul îi dădea hrană şi veşminte. 2. Ca să nu i se pară cuiva cu neputinţă, martor îmi este Iisus şi îngerii Lui cei sfinţi că în acea parte de pustie de lângă Siria care se învecinează cu ţinutul saracenilor am văzut şi încă mai văd călugări, iar între ei este unul care, închis vreme de treizeci de ani, a trăit numai cu pâine de orz şi cu apă nămoloasă. Altul, într-un bazin vechi – care este numit, în graiul locului din Siria, „gubba” – s-a ţinut în viaţă cu câte cinci smochine uscate pe zi. Lucrurile acestea li se vor părea de necrezut celor care nu cred că pentru cei care au credinţă toate sunt cu putinţă.

7. 1. Dar, ca să mă întorc acolo de unde m-am abătut, când se împlinea de-acum al o sută treisprezecelea an de când fericitul Pavel îşi ducea pe pământ viaţa sa cerească, iar Antonie, în vârstă de nouăzeci de ani, mânea în singurătate într-un alt loc, după cum el însuşi obişnuia să spună, i-a venit în minte gândul că niciun alt călugăr în afară de el nu se aşezase în pustie. 2. Numai că într-o noapte, în somn, i s-a arătat că, mai departe înăuntrul [pustiei], exista un altul cu mult mai bun decât el pe care trebuie să-l viziteze degrabă. Cum s-a crăpat de ziuă, venerabilul bătrân a pornit într-acolo, ajutându-şi mădularele slăbite cu un toiag de sprijin – fără să ştie încotro. 3. Miezul zilei ardea sub soarele din înalt, dar [Antonie] nu se oprea defel din drumul la care pornise, zicând: „Mă încred în Dumnezeul meu, că mi-l va arăta pe slujitorul Său, pe care mi l-a făgăduit”. 4. Nu [a spus] mai mult de atât, că i s-a şi arătat [o făptură] amestecată, om şi cal, cărora poeţii au avut gândul să-i spună Centaur. La vederea acestuia, s-a înarmat făcându-şi pe frunte semnul mântuirii şi i-a zis: „Hei, ascultă! În ce parte locuieşte pe aici un slujitor al lui Dumnezeu?” 5. Iar acela, mormăind nu-ştiu-ce [într-un grai] barbar şi rupându-şi mai degrabă vorbele decât articulându-le cu gura sa înspăimântătoare, a găsit un fel de lămurire îndeajuns de blând. Întinzându-şi braţul drept, arătă drumul dorit, iar apoi s-a repezit într-o fugă ca de pasăre peste câmpurile întinse şi a pierit din ochii omului uluit. 6. Nu putem şti dacă diavolul îşi luase această înfăţişare pentru a-l înspăimânta [pe Antonie] ori pustia, care se ştie că este plină de făpturi monstruoase, a născut şi această fiară.

8. 1. Încă uluit şi vrând să-şi desluşească în sinea sa ce văzuse, Antonie porni mai departe. Fără zăbavă, văzu într-o vale stâncoasă un omuleţ nu prea mare, cu nasul coroiat, cu fruntea întărită de coarne, căruia partea din spate a trupului i se termina în picioare de capră. 2. Înţepenit în faţa acestei privelişti, bunul ostaş îşi luă scutul credinţei şi platoşa nădejdii. Făptura amintită îi întinse, nici mai mult, nici mai puţin, fructe de palmier ca merinde de drum, în semn de pace. 3. Înţelegând aceasta, Antonie se opri din mers şi, întrebându-l cine este, primi de la el următorul răspuns: „Sunt muritor, unul dintre locuitorii pustiei, pe care neamurile, amăgite de felurite sminteli, îi cinstesc sub numele de Fauni, Satiri şi Incubi. Împlinesc solia turmei mele. Te rugăm să mijloceşti pentru noi rugăciunea către Domnul nostru al tuturor; am aflat că a venit cândva ca mântuire a lumii şi cuvântul Lui s-a răspândit pe tot pământul.” 4. Pe când spunea asemenea vorbe, bătrânului călător îi şiroiau obrajii de lacrimi, izvorâte din adâncul inimii, în semn de bucurie. 5. Căci se bucura pentru slava lui Hristos şi pieirea Satanei, minunându-se deopotrivă că îi fusese cu putinţă să înţeleagă limba aceluia; şi lovind pământul cu toiagul zicea: „Vai, ţie, Alexandria, care ai venerat monştri în locul lui Dumnezeu; vai, ţie, cetate desfrânată, în care s-au vărsat demonii din întreaga lume! Ce vei mai spune acum? Fiarele spun [numele lui] Hristos.” Nici nu-şi încheie bine vorbele, că animalul încornorat dispăru de parcă ar fi fost în zbor înaripat. 6. Ca să nu împingă [întâmplarea] aceasta pe cineva la o cercetare plină de neîncredere, ea se sprijină [pe un fapt petrecut] sub regele Constantin, având drept martor lumea întreagă. Căci a fost adus la Alexandria un om de felul acesta, viu, şi a fost pentru mulţime o mare atracţie; iar mai apoi trupul lui fără viaţă a fost ţinut în sare ca să nu fie stricat de căldura verii şi a fost dus chiar la Antiochia, ca să-l vadă împăratul.

9. 1. Dar să continuu cu subiectul ales: Antonie a mers mai departe pe drumul pe care pornise, fără să vadă altceva decât urmele fiarelor şi întinderea nesfârşită a pustiului. Ce să facă, încotro să-şi îndrepte paşii? Se scursese de-acum a doua zi [şi] îi rămăsese un singur lucru, să aibă credinţa că nu poate fi părăsit de Hristos. 2. A străbătut în rugăciune toate tenebrele celei de-a doua nopţi şi, într-o lumină încă îndoielnică, zări în apropiere o lupoaică gâfâind de arsurile setei, ce se îndrepta spre poalele muntelui. Urmărind-o cu ochii, se apropie, după ce sălbăticiunea dispăru, de grotă şi începu să se uite înăuntru, fără să-şi poată astâmpăra curiozitatea, pentru că întunecimea îl împiedica să vadă. 3. Dar, cum spune Scriptura, iubirea desăvârşită alungă frica, cu pas reţinut şi ţinându-şi suflarea, a intrat ca un cercetaş abil şi, înaintând puţin câte puţin şi oprindu-se adesea, îşi ţinea auzul încordat la [orice] sunet. 4. În cele din urmă, în spaima nopţii oarbe, zări în depărtare o lumină; pe când se apropia plin de râvnă lovi o piatră cu piciorul şi stârni un vuiet. La acest zgomot, fericitul Pavel închise uşa ce stădea deschisă şi o înţepeni cu un drug. 5. Atunci Antonie, aruncându-se dinaintea intrării, se rugă să fie primit, până către ora a şasea sau chiar mai târziu, zicând: „Cine sunt, de unde şi de ce am venit, tu ştii. Ştiu că nu merit să te privesc, dar nu plec mai înainte de a te vedea. De ce tu, care primeşti fiarele sălbatice, îl goneşti pe un om? Am căutat şi am găsit, bat ca să mi se deschidă: dacă nu împlinesc asta, aici voi muri, aici, dinaintea porţii tale; măcar e sigur că vei îngropa un leş.” 6. Asemenea vorbe tot spunea, stăruind, şi rămânea neclintit. Iar eroul [nostru] îi răspunse aşa, în puţine vorbe: „Nimeni nu cere astfel ca să ameninţe, nimeni nu defăimează cu lacrimi; şi tu te miri că nu te primesc când ai venit aici cu gând să mori?” Zâmbind, îi lăsă intrarea liberă. Odată deschisă uşa, s-au strâns în braţe unul pe altul şi s-au salutat spunându-şi pe nume; împreună L-au slăvit pe Domnul.

10.1. După sărutul sacru, Pavel se aşeză lângă Antonie şi îi vorbi aşa: „Iată-l pe cel pe care l-ai căutat cu atâta caznă, un bătrân cu mădularele putrede, pe care-l acoperă părul cărunt, în neorânduială. Te uiţi la un om ce curând va fi ţărână. Dar, pentru că iubirea pe toate le suferă, povesteşte-mi, rogu-te, cum o duce neamul omenesc, şi dacă prin oraşele vechi se înalţă case noi, şi ce putere guvernează lumea şi dacă mai sunt vreunii pe care demonii să-i ademenească în greşeală?” 2. Pe când vorbeau ei despre toate astea, văd că deasupra o pasăre, un corb, se aşezase în ramurile unui arbore: de acolo a coborât într-un zbor lin şi le-a aşezat o pâine întreagă dinaintea privirilor uluite. 3. După plecare lui, Pavel zise: „Iată, Domnul ne-a trimis un prânz: este cu adevărat bun, cu adevărat milostiv. Sunt şaizeci de ani de când primesc în fiecare zi o jumătate de pâine; dar, la venirea ta, Hristos a îndoit raţia ostaşilor Săi.”

11.1. Apoi, după ce au adus mulţumiri lui Dumnezeu, s-au aşezat amândoi la marginea pârâului cristalin. Se iscă o dispută – cine să frângă pâinea – iar asta îi ţinu ocupaţi aproape toată ziua, până către seară.  Pavel stăruia, după datina ospeţiei, Antonie tăgăduia, după dreptul vârstei. Până la urmă, aşa s-au înţeles ca, apucând pâinea din câte o parte, fiecare să tragă către sine, rămânându-i în mâini partea sa. 2. Apoi, aplecându-se deasupra pârâului, au băut puţină apă şi, închinându-i lui Dumnezeu jertfă de laudă, şi-au petrecut noaptea în veghe. 3. Iar când ziua s-a întors pe pământ, fericitul Pavel îi grăi lui Antonie astfel: „Ştiam, frate, de mult timp că locuieşti prin părţile astea. De mult timp Domnul mi-a promis un tovarăş, dar pentru că a venit vremea adormirii şi pentru că mereu mi-am dorit să mă destram şi să fiu cu Hristos, îmi rămâne acum, la încheierea cursei, cununa dreptăţii; tu ai fost trimis de Domnul ca să acoperi cu pământ un trup sărman, să dai pământului pământul.”

12.1. La auzul acestor cuvinte, Antonie, plângând şi gemând, se ruga să nu-l părăsească şi să-l primească tovarăş la un asemenea drum. 2. Dar acela zise: „Nu se cuvine să te îngrijeşti de ale tale, ci de ale altuia. Căci ţi-ar fi de folos să scapi de povara cărnii şi să urmezi Mielul. Numai că le-ar fi de folos şi fraţilor tăi să primească învăţătură prin pilda ta. De aceea, rogu-te, dacă nu ţi-e prea greu, porneşte să-mi aduci haina pe care ţi-a dat-o episcopul Atanasie, ca să-mi înveleşti sărmanul meu trup.” 3. Asta cerea fericitul Pavel nu pentru că i-ar fi păsat prea mult dacă leşul său putrezeşte învelit ori gol – ca unul care atâta vreme se înveşmântase în frunze de palmier prinse laolaltă – ci pentru ca, îndepărtându-l de sine, să-i facă mai uşoară durerea la moartea sa. 4. Antonie, uluit să audă de Atanasie şi haina lui, parcă văzându-l pe Hristos în Pavel şi slăvindu-l pe Dumnezeu în sufletul său, nu a mai cutezat să-i răspundă nimic, ci, lăcrimând în tăcere, i-a sărutat ochii şi mâinile; s-a întors la mânăstirea sa, care a fost mai apoi cucerită de saraceni. 5. Pasul îi era mai încet decât voinţa, dar, oricât îi era trupul de vlăguit de post şi frânt de anii bătrâneţii, şi-a biruit vârsta cu voinţa sa.

13.1. Într-un târziu, obosit şi abia suflând, a ajuns, încheindu-şi drumul, acolo unde locuia. Când i-au ieşit dinainte cei doi învăţăcei ai lui, care începuseră să-l slujească la bătrâneţe, zicându-i: „Unde ai zăbovit atâta, părinte?”, el le-a răspuns: „Vai, păcătosul de mine, care purtam calp numele de monah. L-am văzut pe Ilie, l-am văzut pe Ioan în deşert şi l-am văzut pe Pavel aproape în rai.” 2. Apoi, cu buzele strânse şi lovindu-şi pieptul cu pumnul, a luat din chilie haina. Cum învăţăceii îl rugau să le spună mai pe larg despre ce era vorba, zise:  „[Este] o vreme să vorbeşti şi [este] o vreme să taci.”

14.1. Apoi a ieşit, fără să ia niciun strop de mâncare, şi a plecat pe drumul pe care venise, însetat de el, tânjind să-l vadă pe el, îmbrăţişându-l pe el cu ochii şi gândul. Căci se temea – ce s-a şi întâmplat – că în absenţa lui acela îşi încredinţase lui Hristos sufletul ce I-l datora. 2. Când o altă zi a adus lumina şi mai rămăsese un drum de trei ceasuri, l-a văzut între cetele îngerilor, între corurile prorocilor şi apostolilor, pe Pavel, ridicându-se în înalt, strălucitor într-o albeaţă de nea. 3. Şi pe dată, căzând cu faţa la pământ, îşi presără nisip pe cap, plângând şi jelind: „De ce m-ai părăsit, Pavele? De ce ai plecat fără un rămas-bun? Atât de târziu te-am cunoscut, atât de grabnic m-ai părăsit?”

15.1 Antonie povestea mai apoi că alergase atât de iute pe drumul ce-i mai rămăsese, încât i se părea că zbura ca o pasăre; şi cu bun temei, căci intrând în grotă văzu trupul fără suflare, cu genunchii îndoiţi, cu grumazul înălţat, întinzându-şi mâinile în înalt. 2. La început, crezând că era în viaţă, se rugă şi el. Când însă nu a auzit suflarea obişnuită a unuia care se roagă, acoperindu-l cu sărutări înlăcrimate, a înţeles că până şi leşul unui sfânt se roagă cu gesturile cuvenite la Dumnezeu, pentru care toate trăiesc.

16.1. Mai apoi, înfăşurând leşul şi ducându-l afară, în vreme ce cânta psalmi după datina creştină, Antonie se întristă pentru că nu avea o sapă cu care să facă o groapă în pământ; şovăia într-un noian de gânduri felurite şi îşi zicea multe în sinea sa: „Dacă e să mă întorc la mănăstire, este un drum de patru zile, dacă e să rămân aici, nu sunt de niciun folos. Aşa că voi muri, cum se cuvine, şi îmi voi da suflarea din urmă prăvălindu-mă, Hristoase, lângă ostaşul tău.” 2. Pe când frământa aceste gânduri în minte, iată doi lei, ce veneau iute din adâncul pustiului, purtându-şi coamele înfoiate pe grumazuri; la vederea lor, mai întâi s-a înspăimântat, dar îndreptându-şi din nou gândul la Dumnezeu, a rămas netulburat de parcă ar fi văzut porumbei. 3. Iar aceia au mers de-a dreptul la leşul fericitului bătrân şi s-au oprit; unduindu-şi cozile, s-au aşezat la picioarele lui, scoţând răgete cumplite, ca să dea parcă de înţeles că îl plâng aşa cum pot ei. 4. Şi apoi au început să scurme în apropiere pământul cu ghearele şi, scoţând nisipul, încetul cu încetul, au săpat un loc pe măsura unui om. 5. Îndată după aceea, de parcă ar fi cerut plata pentru munca lor, ridicându-şi urechile şi înclinându-şi grumazul, s-au îndreptat spre Antonie şi au început să-i lingă mâinile şi picioarele, până ce el a înţeles că îi cereau binecuvântarea. 6. Fără întârziere, revărsând laude lui Hristos pentru că până şi animalele necuvântătoare au simţire, zise: „Doamne, fără voia căruia nu se scutură nicio frunză din copac şi nu cade nicio pasăre la pământ, dă-le ăstora după cum ştii.” 7. Şi făcând un semn din mână, le-a poruncit să plece. Când ei s-au îndepărtat şi-a îndoit umerii bătrâni sub povara trupului sfânt şi, aşezându-l în groapă, a alcătuit un mormânt după datină, adunând pământ deasupra. 8. După ce o altă zi a adus lumina, pentru ca moştenitorul plin de iubire să-i rămână ceva din bunurile celui [ce murise] fără testament, şi-a luat tunica pe care acela şi-o împletise din frunze de palmier, aşa cum se fac coşurile; întorcându-se apoi la mănăstire, le-a povestit învăţăceilor lui totul, pe rând; în zilele sărbătoreşti ale Paştilor sau Rusaliilor, se înveşmânta întotdeauna cu tunica lui Pavel.

17.1. Fie-mi îngăduit ca, la încheierea micuţei scrieri, să-i întreb pe cei care îşi nesocotesc moştenirea, care îşi îmbracă în marmură casele, care însăilează într-un singur şirag preţul mai multor domenii: acestui bătrân gol i-a lipsit vreodată ceva? 2. Voi beţi din [cupe de] pietre preţioase, acela îşi stâmpăra setea cu căuşul palmelor. Voi ţeseţi aur în tunicile voastre, acela nu a avut nici măcar veşmântul celui mai sărman dintre sclavii voştri. 3. În schimb, acelui om sărac i se deschide dinainte raiul, iar voi, cu tot aurul vostru, veţi fi primiţi de iad. El a păstrat, în toată goliciunea lui, veşmântul lui Hristos; voi, înveşmântaţi în mătase, aţi pierdut haina lui Hristos. 4. Pavel zace acoperit de ţărâna cea mai umilă, dar se va ridica din nou în slavă; pe voi vă apasă morminte scumpe de piatră, dar veţi arde laolaltă cu averile voastre. Să vă îngrijiţi, rogu-vă, să vă îngrijiţi măcar de bogăţiile pe care le iubiţi. De ce să-i înveliţi în veşminte aurite pe morţii voştri? De ce să nu înceteze ambiţia  în mijlocul doliului şi al lacrimilor? Oare leşurile celor bogaţi nu pot putrezi decât în mătase?

18.1. Te conjur, oricine [eşti tu care] citeşti acestea, să-ţi aminteşti de păcătosul Ieronim: dacă Domnul i-ar fi dat putinţa de a alege, ar fi ales mai degrabă tunica lui Pavel, cu meritele lui, decât purpura regilor cu regatele ei.