Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„Mai scriu un an, doi critică literară şi, gata, mă întorc la poezie”

„Mai scriu un an, doi critică literară şi, gata, mă întorc la poezie”

Cristian Bădiliţă: Cum te-ai defini tu însuţi, dragă Alex., în cadrul culturii române de azi: critic literar, istoric literar, scriitor? Cu ce argumente?

Alex. Ştefănescu: În timpul liceului urmat la Suceava, 1961–1965, eram considerat poetul oraşului.

În anii studenţiei, 1965-1970, am publicat câteva zeci de poeme în România literară, condusă pe atunci de Geo Dumitrescu. Pregătisem şi un volum pentru Editura Albatros, Ospitalitate regală, pe care i l-am dat, pentru evaluare, lui Nicolae Manolescu, cu care făceam seminariile de literatură română.

Nicolae Manolescu mi-a cerut, insistent, să renunţ la poezie şi să scriu critică literară. Astăzi regretă gestul; a spus-o – în câteva împrejurări – el însuşi, cu umor, dar, cred, şi cu o secretă exasperare, considerînd că mi se dă prea mare atenţie. I-am urmat îndemnul, din două motive: pentru că îl admiram pe Nichita Stănescu şi simţeam că n-am să pot reforma cu aceeaşi îndrăzneală ca el limbajul poeziei şi pentru că, scriind critică literară, aş fi fost ajutat de Nicolae Manolescu să public. Ceea ce s-a şi întâmplat. Nicolae Manolescu m-a recomandat lui Ştefan Bănulescu, pe atunci redactor-şef al revistei Luceafărul, iar acesta mi-a încredinţat, în 1970, când încă nu împlinisem 23 de ani ani, o rubrică săptămânală de Comentarii critice. De atunci şi până azi, ceea ce înseamnă peste patruzeci de ani, am scris critică literară cu sentimentul provizoratului. Ideea din mintea mea era următoare: mai scriu un an – doi critică literară şi, gata, mă întorc la poezie. Dar nu s-a întâmplat niciodată aşa. Am rămas critic literar şi, probabil, aşa voi muri.

Ce e rău şi ce bine în această forţată schimbare de destin?

Rău e, în primul rând, faptul în sine că am jucat, în comedia existenţei, alt rol decât cel pe care aş fi vrut să-l joc. Mereu am avut nostalgia a altceva. Eu visam, în tinereţe, să fiu admirat şi iubit, asemenea poeţilor, nu să inspir respect şi teamă, asemenea criticilor. Rău e şi faptul că profesia m-a obligat să citesc aproape exclusiv literatură română, care nu are mare anvergură. M-am gândit odată cu compătimire la un critic literar obscur care făcea cronica unui cenaclu dintr-un oraş de provincie într-un ziar local. Încărunţise tot relatând în scris desfăşurarea unor şedinţe anoste, în cadrul cărora se citeau texte mediocre şi, uneori, de-a dreptul inepte. În acel cronicar conştiincios m-am văzut pe mine însumi consemnând la nesfârşit „şedinţele de cenaclu” dintr-o ţară şi ea de provincie. Mi-am cheltuit viaţa mea unică, irepetabilă, ca să citesc şi să comentez texte semnate de câteva mii de autori aproape complet lipsiţi de valoare şi de numai câteva zeci de scriitori relativ valoroşi. Pot spune cu certitudine, fără emfază, că eu scriu mai bine decât majoritatea scriitorilor despre care scriu.

E mai „comodă” meseria de critic decât aceea de poet?

În compensaţie, critica literară mi-a oferit, totuşi, un avantaj: acela de a putea fi practicată sistematic, ca o profesie. Ca poet, depinzi de propriile tale stări sufleteşti, de capriciile inspiraţiei; nu poţi să te angajezi să confecţionezi un anumit număr de poeme pe lună (sau poţi, dar bătându-ţi joc de poezie), ca să primeşti un salariu. În calitate de critic literar, însă, nu este imposibil să aprovizionezi ritmic, cu articolele tale,  o rubrică, urmărind mersul literaturii. Bineînţeles că ai nevoie şi de inspiraţie, dar şi inspiraţia poţi să o convoci  de oricâte ori vrei, la termenul stabilit, întrucât în critica literară ea nu este mitologizată şi nu face mofturi.

Surprinzător este faptul că, însoţit mereu de gândul de-a o abandona, am practicat totuşi această îndeletnicire cu maximă seriozitate, ca şi cum mi s-ar fi încredinţat o misiune sacră. De ce? Pentru că aşa sunt eu (ca şi tatăl meu, ca şi tatăl tatălui meu). Până şi în armată lustruiam puşca ca nimeni altul, puteam să mă oglindesc în ţeava ei. Mi-am făcut şi un fişier, cu 10.000 de plicuri conţinând documentaţie (note bio-bibliografice, manuscrise, fotografii, referinţe critice) despre 4.000 de scriitori contemporani. Pe vremea când era tânăr şi la trup (de fapt, la suflet) curat, Ion Bogdan Lefter însuşi consulta acest fişier.

Totodată m-am străduit să fiu util prin ceea ce scriu, dacă tot scriu. Unii critici literari folosesc o terminologie de specialitate numai şi numai ca să facă paradă de competenţă şi să-l intimideze pe cititor. Terminologia de specialitate are, fără îndoială, rostul ei, conferind  precizie (de fapt, o aparentă precizie) comentariilor critice, dar transformată într-un arsenal de inhibare a nespecialiştilor face deservicii literaturii. În mod paradoxal, în acest domeniu, terminologia de specialitate reprezintă forma de maximă inadecvare la… specialitate. Este ca şi cum ai culege flori cu excavatorul.

Cunosc bine această terminologie, dar o folosesc numai când sunt obosit şi îmi  trec scrisul pe pilot automat. De regulă, regândesc de fiecare dată limbajul şi fac un mare efort de combinare eficientă a cuvintelor, astfel încât să mă fac înţeles şi să conving. Nu scriu penttru autori, ci pentru cititori (inclusiv pentru autori în ipostaza lor de cititori). Deviza mea, în critica literară, este „Hai să ne bucurăm împreună de frumuseţea literaturii!”

În concluzie, regreţi că provizoratul a devenit stabilitate? Întrebare complementară: ai continuat să scrii poezie?

În concluzie, sunt critic literar, împotriva dorinţei mele. Aşa mi-a fost soarta. Cărţile mele din seria Jurnal secret au avut un nesperat succes, dar nici ele nu mi-au schimbat statutul. Am scris din când în când, în ultimii ani, şi câte un poem, aşa, ca să-mi amintesc de anii tinereţii şi ca să-mi mai dezmorţesc degetele cu care apăsam cândva pe clapele poeziei. Iată unul, dedicat lui Emil Brumaru, pe care-l comunic pentru a face mai pitoresc interviul:

Brumaru are vergi cu care bate
Sălbatic epitetele prea dulci
Şi-un păr rărit de mari şi vechi păcate
În care nu e bine să te-ncurci.

El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi
Visând la fete roz din capitală,
C-un pix de-argint le face copilaşi,
Apoi, cerându-şi scuze, le înşeală.

În fiecare număr din Rom. lit.
Îşi plânge-amar iubirile defuncte,
Iar noi mereu avem de-nlocuit
Cuvântul-mit cu p şi puncte-puncte.

Înzăpezit printre scrisori de-amor
Originale, dar şi apocrife,
Brumaru-adună sârme vechi şi sfori
În care vede tandre hieroglife.

El criticilor nu le dă la cap
Cum fac atâţia scriitori români,
Ci stă cu ei închis într-un dulap
Pe întuneric două săptămâni.

Nimeni nu ştie dacă-i maltratează,
Dacă-i răsfaţă cu un ceai rusesc
Sau dacă de ceva îi operează,
Dar la ieşire criticii zâmbesc.

Haha, îţi mulţumesc pentru această enoooormă surpriză. Sar acum la alt subiect. Pe la sfârşitul secolul al XIX-lea, Barbey d’Aurevilly scria un text în care denunţa moartea Criticii, cu majusculă, în detrimentul Publicităţii. Secolul al XIX-lea, după el, a pus cruce adevăratei Critici, care consta în disecarea unei text până la ultima fibră şi denunţarea lui ca rebut literar sau, dimpotrivă, includerea lui printre operele valoroase. Cu riscul, din partea Criticului, de a-şi atrage animozităţi, chiar duşmănie. Acum, deşi mai există critici obiectivi, care practică această disecţie cu mult curaj, ba chiar cu eroism, se pare că tendinţa generală e spre Publicitate. Tu ai fost vreodată tentat să faci simplă publicitate unei cărţi sau unui autor despre care ai avut îndoieli?

Nu sunt – cred – un om de modă veche, dar publicitatea mi se pare inutilă şi neconvingătoare, tocmai pentru că este prezentată ca publicitate. Las la o parte faptul că autorii de reclame pun în circulaţie mistificări naive („detergentul nostru face să dispară orice pată!”) dezminţite de simpla utilizare a produsului violent supraestimat, dar faptul în sine că apari în faţa lumii ca apologet de profesie duce la pierderea încrederii publicului în tine. Dacă totuşi aş face publicitate, aş face una ingenioasă, vag diabolică. De exemplu, ca să se vândă un roman prost aş da un anunţ la „Mica publicitate”: „Om de afaceri caut, în vederea căsătoriei, o femeie care să semene cu eroina din romanul…” şi aş menţiona titlul romanului.

Refuz să fac publicitate. Totuşi, uneori, atunci de exemplu când vorbesc la lansările unor cărţi, mint prin omisiune şi anume scot în evidenţă ceea ce merită admirat într-o carte şi trec sub tăcere ceea ce ar putea fi persiflat. Ar fi caraghios să îndemn lumea venită pentru autografe să nu cumpere cartea. În scris, însă, nu mint nici măcar prin omisiune. Poate evaluez uneori o carte greşit, dar niciodată nu o fac deliberat. Ceea ce e scris contează. Ceea ce e oral nu trebuie  luat în considerare, după cum ne-a învăţat simpaticul Bill Clinton.

În prelungirea observaţiei lui Barbey, care-ar fi bagajul esenţial pe care trebuie să-l aibă un critic adevărat? De multe ori m-am întrebat dacă pot exista critici buni până la patruzeci de ani? Critica nu e o meserie de maturitate? Cum poţi pune verdictul asupra unei cărţi dacă n-ai acumulat o serioasă cultură, iar această acumulare, oricât de genial ar fi cineva, nu se poate face decât în timp.

Dragă Cristian, aici opiniile noastre diferă.  Eu, spre deosebire de G. Călinescu şi de tine, cred că un critic literar, departe de a fi un autor care a ratat în celelalte genuri, este unul care se pregăteşte – prin examinarea şi analizarea operelor literare scrise de alţii – să devină el însuşi scriitor.

Nici vorbă să fiu de acord cu G. Călinescu în privinţa „ratărilor” succesive. Dimpotrivă, eu cred în posibilitatea reuşitei unui singur personaj în mai multe genuri sau domenii. Mă refer strict la experienţa de lectură şi discernământ.

În mod ideal, din punctul meu de vedere, criticul literar este un viitor scriitor care temporar învaţă să scrie demontând atent mecanismul prin care textele unor predecesori sau contemporani produc emoţii. Am şi publicat, de curând, o carte intitulată Cum se fabrică o emoţie. Un tânăr are privirea atentă şi sensibilitatea nedegradată. În plus, există la el o capacitate de a se devota, faţă de o operă scrisă de altcineva decât de el,  care dispare odată cu trecerea anilor. Dar cel mai important este faptul că tânărul nu este încă prins într-o reţea de obligaţii şi laşităţi, de genul celor care îl împiedică pe un om mai în vârstă să se mişte liber. O corabie proaspăt lansată la apă are carena curată, în timp ce una care străbate de multă vreme mările şi oceanele lumii târăşte după ea un strat gros de depuneri, alge şi scoici.

Este adevărat că mulţi tineri de azi sunt „stricaţi” (cinici, coruptibili, oportunişti) şi nu te poţi baza pe ei. Dar între un tânăr bine educat şi un matur bine educat îl prefer, în rolul de critic, pe tânăr. Nu cred că acumularea imensă de cultură constituie principala condiţie ca să fii un bun cititor profesionist. Actul critic este, în esenţă, o experienţă pe care o faci pe tine însuţi. Şi anume, citeşti un text ca să constaţi ce efect are asupra ta. Îţi trebuie libertate sufletească şi sensibilitate pentru ca reacţia să fie autentică. Îţi trebuie luciditate ca să te observi în timp ce textul acţionează asupra ta. Îţi trebuie talent literar ca să poţi să comunici şi altora ce observi.

(va urma)

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *