Et in Golania ego: amintiri din Piaţa Universităţii
Ce-a fost a fost – paradisul unor nebuni, moment de graţie provizoriu – nu, nu pot explica nici acum minunea petrecută atunci, în Piaţa Universităţii.
Acele cîteva luni, comprimate într-o clipă eternă, nu fac parte din Istorie. Străbat Istoria ca firul abia perceptibil al unei raze laser, transfigurînd-o în altceva, într-un total inexprimabil Altceva. Un singur lucru pot spune: acolo, în Piaţa Universităţii, am învăţat să iubesc în chip viu acest popor hărăzit parcă dintotdeauna fie hulirii nemăsurate şi neiertătoare, fie adulării strîmbe şi sterpe.
Acum se încearcă un soi de raţionalizare istoricistă (cînd nu de ocultare tendenţioasă) a „fenomenului Piaţa Universităţii”. Analişti politici dau explicaţii obiective, diversionişti „apolitici” vin cu scenarii trunchiate şi meschine. Aceia însă care au trăit seară de seară, noapte de noapte, bucuria şi spaima, aceia care au însemnat caldarîmul cu urma genunchilor lor, nedeznădăjduind o clipă măcar, aceia care spuneau zilnic, ca pe o mărturisire de credinţă, punct cu punct, deja uitata „Proclamaţie de la Timişoara”, aceia care, în curata lor îndărătnicie, nu doreau ca o „linişte” găunoasă, perfidă să se aştearnă peste amintirea morţilor din decembrie, aceia n-au nevoie de nici o explicaţie istoricistă, obiectivă sau psihologistă. Viaţa fiecăruia dintre ei a căpătat acolo splendoarea unei hierofanii.
*
Nu există un „Jurnal al Golaniadei”. Poate doar în arhiva Securităţii. Există numai amintiri esenţiale, frînturi de amintiri, un amestec, surprinzător de unitar, de chipuri, discursuri, scene, întîmplări, discuţii, dar mai ales nostalgia unei frenezii, a unei stări de plenitudine imposibil de transmis în termenii discursului literar.
*
Petru Creţia – de el se leagă prima descindere în Piaţa Universităţii. Aveam un curs de morfologie a verbului grec. Dintr-odată am auzit scandîndu-se lozincile binecunoscute – anticomuniste, antiiliesciene. Am început să ne agităm în bănci. N-am mai ştiut nici de funcţia aoristului, nici de radicali, nici de sufixe… Ce legătură aveau toate acestea cu fierberea din stradă? Profesorul a simţit şi-a spus pe tonul lui blînd-răspicat: „Coborîm, acolo e locul nostru!” Într-o clipă eram în stradă. Un grup infim, strîns în jurul lui Dumitru Dincă se afla deja între cele două artere de circulaţie. O mînă de oameni, cel mult o sută. Lumea, pe trotuare, privea ca la circ. Maşinile circulau nestingherite în ambele sensuri. Numai că, într-un răstimp foarte scurt, aproape toţi studenţii coborîseră din sălile de curs. Şi încetul cu încetul, avîndu-l în mijloc pe Petru Creţia, ne-am croit drum printre maşini pînă am ajuns la grupul lui Dincă. Marea majoritate a celor de pe trotuar ni s-a alăturat. Circulaţia s-a oprit… şi a fost ziua întîi. Ziua lui Dumitru Dincă şi a lui Petru Creţia. Abia spre seară, cred, încurajaţi de prezenţa celebrului om de cultură, studenţii din Ligă au instalat staţia de amplificare în balconul devenit apoi un simbol. Totul însă a plecat de la o mînă de oameni. Ce-a urmat n-a fost decît urmarea acestui prim impuls hotărîtor.
*
Aşadar se implicase Liga studenţilor. Mare parte din cei care se aflau atunci, în 1990, la conducerea ei îmi erau colegi: Marian Munteanu, Mihai Gheorghiu, Mircea Gherboveţ, Bogdan Diaconescu, Mugur Vasiliu (la filologie) sau prieteni: Liviu Popescu (de la drept) şi Daniel Oghină („pletosul din balcon”, de la filozofie). Cei de la filologie formau un grup compact în jurul lui Munteanu care, încă din primul an de facultate devenise un fel de mentor spiritual, şef de generaţie. Poate că evoluţia ulterioară a acestui grup va fi mai bine înţeleasă după ce voi da mai multe amănunte privitoare la formaţia lor intelectuală. Căci parti¬dul „Mişcarea pentru România” nu este, cum s-a afirmat, o diversiune politică, ci s-a născut în mod firesc din spiritul naţional-creştin de care Munteanu era impregnat încă de pe băncile facultăţii. El avea cam cinci, şase ani mai mult decît noi. Lucrase înainte de a da admiterea la filologie şi-şi formase, ca autodidact, o bogată cultură naţionalistă întemeiată pe operele lui Eminescu, Goga, Coşbuc, Iorga, Blaga, Mircea Vulcănescu, pe care nu doar îi adula, dar îi şi citea cu pasiune şi fără întrerupere. Respingea sau pur şi simplu nu-l interesau cosmopoliţii. A condus un cerc de folclor, unde nu de puţine ori am ascultat lucrări penibile, cu un iz protocronist din cele mai fetide. În centrul „antropologiei” sale se afla ţăranul român idealizat, fireşte, paradigmă a unei societăţi patriarhale, rînduite” – acesta devenise marota grupului de folclor – după „legea strămoşească”. Întîlnirea cu Petre Ţuţea, prin intermedierea profesorului Coja, mi se pare, a fost decisivă. Prin Ţuţea, Marian a luat contact direct cu marea generaţie interbelică. Iar activismul politic al lui Ţuţea a stimulat atît de puternic apetitul tînărului discipol, încît imediat acesta a intrat în rîndurile P.C.R. pentru a susţine lupta „din interior”. Am avut cîteva discuţii despre un asemenea gen de înrolare subversivă. Eu pur şi simplu consideram că cel mai firesc lucru e… firescul, adică „să lupţi din exterior”. Cînd mi s-a impus, practic, să intru în partid (pentru „rezultate deosebite”) m-am declarat nepot al lui Zelea Codreanu şi-am scăpat. Munteanu a fost cel care m-a curtat şi apoi, văzîndu-mi încăpăţînarea, m-a lăsat în pace.
În 1989 deja grupul din jurul lui Munteanu era bine închegat. Toţi – asta am aflat ulterior – îl frecventau pe Ţuţea. Citeau pe ascuns – mulţi dintre ei degeba! – textele lui Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi nu suportau să li se vorbească de Cioran, un „dezaxat”. Îmi amintesc că i-am împrumutat odată lui Marian Metafizica lui Nae Ionescu. Mi-a restituit-o după o săptămînă ascunsă într-un dosar pe care scria ostentativ, cu majuscule CURS DE FILOZIFIE MARXISTĂ . Mi-a mărturisit, distrîndu-se copios, că citise un capitol într-o şedinţă de partid, drept pentru care a trebuit să-şi ia măsuri de precauţie.
Am stăruit asupra figurii lui Marian Munteanu din anii de studenţie, anteriori Revoluţiei, din două motive: în primul rînd pentru a-i înţelege evoluţia, cum am spus deja, nu altfel decît firească spre o orientare naţional-creştină; în al doilea rînd, pentru că el a fost organizatorul principal şi incontestabil, autorul „Golaniadei” din primăvara lui 1990. Marian are două calităţi esenţiale: eficienţă şi spirit de sacrificiu – cum n-am mai întîlnit! – pentru o idee. Ştia că la anii lui nu mai putea face „cultură de performanţă”, de aceea acceptase riscul implicării politice directe. Nu cunoştea pe atunci nici o limbă străină şi, cu toate că mergea pe filonul ortodoxiei, nu-şi punea problema învăţării limbilor clasice. I se părea de prisos: „Ce, o babă credincioasă trebuie să ştie greaca veche? „Eficienţa lui constă în capacitatea de a fructifica momentul favorabil. Încă din ianuarie 1990 întemeiase Liga studenţilor pe o structură perfect valabilă şi astăzi. Punctele noastre de vedere se deosebeau doar în privinţa mijloacelor de înlăturare a lichelelor, mai întîi din Universitate, apoi, prin cuprinderea unor zone tot mai largi, din întregul aparat politico-administrativ. Grupul Munteanu mergea pe implicarea politică directă. Alţii optaserăm pentru o strategie, să-i spunem, de anvergură culturală. A face cultură la standarde occidentale, serioase însemna, de fapt a lupta prin cultură. Competenţa într-un anume domeniu îţi oferă dreptul, credeam noi, nestingherit de a înlătura de la sine licheaua. Munteanu, ca orice lider de partid, a ales calea cuceriri puterii. Alţii am considerat că doar prin autoritate profesională se poate obţine o victorie certă şi pe termen lung. Între noi nu există decît o diferenţă, totuşi importantă, de metodă. Şi chiar în timpul Pieţei Universităţii îmi amintesc, de pildă, cum toceam împreună cu Vlad Niculescu, aşezaţi pe caldarîm, verbul grec, ceasuri în şir, mai ales în nopţile de veghe. N-am învăţat niciodată cu o poftă atît de mare ca atunci! Oportunişti şi tocilari: iată drama unei generaţii schizoide.
*
Grupuri compacte, bine delimitate, figuri familiare, prietenii legate atunci pentru toată viaţa. Mulţimea din Piaţa Universităţii nu era o turmă dezorganizată. Fiecare aveam acolo, în spaţiul acela, un loc al nostru. Am lipsit mai multe seri, dar cînd reveneam, chipuri cunoscute – bătrîni, copii, familii întregi – mă recunoşteau îndată ca pe un vechi şi statornic prieten. Spre ziuă ne despărţeam veseli, ca după o noapte de taifas. Obiceiul tăifăsuirii s-a păstrat pînă astăzi. De multe ori, în preajma vreunui eveniment politic mai important, oamenii se strîng la sfat în preajma fîntînii arteziene. Duhul comuniunii va bîntui încă multă vreme locul acela.
*
Veghea. Au fost cîteva luni de priveghere. Două sute, uneori numai o sută de oameni rămîneau pînă în zori şi privegheau halucinaţi, cu speranţa niciodată înfrîntă, somnul celor douăzeci de milioane de laşi, netrebnici sau pur şi simplu indiferenţi. În decembrie au fost o mie patru sute de morţi. Vor mai fi existînd oare astăzi, în România, o mie patru sute de oameni care cred cu adevărat în moartea definitivă a comunismului, în dispariţia Răului din noi sau măcar din amintirea noastră?
*
În iunie se deschidea sesiunea examenelor. Avuseseră loc funestele alegeri. Puterea îşi intrase, legitim, în drepturi. Primul obiectiv – curăţirea Pieţei Universităţii. Pe 13 iunie, la prînz, am venit la facultate. Peste două zile aveam examen. Piaţa era înconjurată de autobuze şi maşini ale Poliţiei. Ca să pătrunzi în Universitate trebuia să prezinţi carnetul de student. Înăuntru, aproape nimeni. Doar cîţiva colegi de la Ligă- Daniel Oghină, Mihai Gheorghiu şi alţii pe care nu-i cunoşteam. Uşile dinspre Facultatea de arhitectură fuseseră proptite cu bănci. Piaţa, pustie şi hîdă. Urmele de sînge fuseseră spălate cu grijă. Corturile din faţa Teatrului Naţional, smulse. Acum se răsădeau flori. Aflu din prima clipă vestea cumplită – Munteanu fusese arestat în zori. Luat pur şi simplu de acasă, din pat. Prietenii, înnebuniţi. El era păstrătorul ordinii, el hotăra ce trebuia făcut şi ce nu, Munteanu conducea totul şi toţi ascultau orbeşte. Acum însă liderul dispăruse şi nimeni nu se încumeta să mişte un deget cu de la sine putere. Stăteau morocănoşi, speriaţi şi fumau ţigară de la ţigară. Asta „se petrecea” în Universitate. Afară, mulţimea aţîţată de prezenţa poliţiştilor începuse deja să vocifereze. Dimineaţa fuseseră aduşi muncitori de la I.M.G.B. – „I.M.G.B. face ordine!” – care au distrus, au bătut şi-au călcat în picioare tot ce-au întîlnit în Facultatea de arhitectură. Ulterior a intrat şi o coloană de poliţişti. Culmea cinismului, la ieşire, comandantul coloanei, rînjind bestial, ţinea o floare în mînă! Asta a turnat gaz pe foc. Într-o clipă mulţimea a presat cordonul de ordine rupîndu-l în mai multe locuri. Paturile de armă au început să lovească la întîmplare. Au fost oameni cu capetele sparte, cu coastele rupte, cu maxilarele dizlocate… cei care se aflau în primele rînduri. Femei călcate în picioare… Mulţimea, huiduind, a început să arunce cu pietre în scutieri. De la ferestrele Universităţii priveam întreaga scenă. Soldaţii se retrăgeau pas cu pas spre autobuze. Atunci, îndemnat de cei din Ligă am instalat staţia de amplificare şi am deschis balconul. Toate privirile erau aţintite spre noi. Atît aşteptau, un semn. Să se redeschidă balconul. Să nu le înşelăm speranţele chiar în ultima clipă. Deschiderea uşii a fost însoţită de o explozie imensă de bucurie. Piaţa s-a reumplut în cîteva secunde. Abia am reuşit să spun o frază – despre arestarea lui Munteanu, cred – cînd s-a întrerupt curentul. Am intrat să văd ce se întîmplă. Colegii priveau şi mai derutaţi- „Acum ce-o să facem? Am deschis balconul şi ce-o să facem!?” „Ce-am făcut şi pînă azi”, le-am răspuns. Peste numai cîteva minute Munteanu a răsărit, ca din pămînt, printre noi. Toate încercările lui de a potoli mulţimea întărîtată au fost zadarnice. Provocatorii securişti incediau deja autobuzele şi dădeau foc sediului Poliţiei.
*
Şi aşa m-am trezit în coloana care se îndrepta spre televiziune. Evident, nici aici nu prea ştiam ce urma să se întîmple, ce urma să facem. Iliescu alertase ţara. Televiziunea era înconjurată de soldaţi. Am intrat în vorbă cu cîţiva: „Trageţi dacă vi se ordonă?” „Tragem!” Un grup de zece tineri au pătruns înăuntru. Un geam spart, apoi al doilea. După cîteva minute, pe străduţa din spatele televiziunii apare un camion plin cu ciomăgari. Scandau isteric: „Iliescu nu uita/Asta e armata ta!” Acum a avut loc un episod, mărunt, dar semnificativ. În timp ce aşteptam lîngă poarta televiziunii se năpusteşte în mijlocul nostru un tip de vreo şaizeci de ani înjurînd de mama focului: „Bă, din cauza voastră au întrerupt ăştia meciu’ dumnezeii şi cristoşii!” Cît pe ce să ne cîrpească. Abia l-am potolit. Cînd au năvălit ciomăgarii, toţi am luat-o la fugă. Microbistul a rămas pe loc manifestîndu-şi entuziasmul şi solidaritatea cu „salvatorii” . Numai că în vălmăşagul creat nu prea avea cine să-l asculte. A fost stîlcit în bătaie, laolaltă cu ceilalţi. Mai iute de picior, am scăpat doar „atins” . Şi a fost ultima zi a Golaniadei. (1994)
(Din volumul Sacru şi melancolie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, ediţia a II-a, 2007).
IMNUL GOLANILOR
Cristian Bădiliţă
Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)
- Evanghelia după Luca - September 22, 2014
- Evanghelia după Luca - November 22, 2012
- Exorcizări (12) - April 16, 2012
