Secretul tinereţii fără bătrâneţe
Cristian Bădiliţă: Dragă domnule Erbiceanu, sunteţi unul dintre puţinii oameni pe care, cu adevărat, îi invidiez. La modul admirativ, fireşte. Viaţa dumneavoastră e atât de plină încât mă întreb cum de mai puteţi fi atât de „neastâmpărat”, mobil, frenetic? Aveţi o energie cu totul ieşită din comun, care uneori zăpăceşte. Aşa aţi fost dintotdeauna, sau abia acum, după ce v-aţi retras din „câmpul muncii”, s-au rupt zăgazurile?
Constantin Laurenţiu Erbiceanu: Sincer vorbind, în tinereţe nu puteam fi atât de mobil. Îmi amintesc de anii terorii comuniste, de problemele materiale cu care se confruntau familia şi rudele apropiate, în timpul copilăriei şi adolescenţei mele, de naţionalizarea averilor, de arestarea bunicului matern, patriotul social-democrat Ion Flueraş şi de uciderea acestuia la Gherla în 1953, apoi de condamnarea tatălui meu, inginerul Dinu Erbiceanu, în 1959, urmată de percheziţii şi de sechestrul pe toate bunurile casei, cu excepţia imensei biblioteci, păstrată până azi.
Ca elev, student şi tânăr inginer am făcut tot posibilul ca, prin rezultate cât mai bune, să-mi iau bacalaureatul în 1956, să absolv Facultatea de Construcţii în 1961 şi să fiu imediat angajat în proiectare, la un Institut din domeniul energetic, unde consilier era celebrul inginer Emil Prager, care lucrase la Portul Constanţa sub direcţia bunicului meu, inginerul Laurenţiu Erbiceanu, şi apoi fusese coleg cu tata la Sovromconstrucţia.
Abia la 24 de ani, în 1963, mi-am permis prima ieşire din ţară, într-o croazieră pe Marea Neagră cu vasul Transilvania, pe ruta Odessa – Ialta – Soci – Batumi, urmată apoi de excursii organizate de O.N.T. sau A.C.R., în ţări socialiste învecinate. Deşi energia şi interesul pentru cunoaştere m-au însoţit întreaga viaţă, trebuie să recunosc că ritmul activităţilor pe diverse tărâmuri mi s-a intensificat îndeosebi după prăbuşirea comunismului.
În tinereţe, la liceu, facultate şi ca inginer debutant am fost înconjurat de numeroşi prieteni de vârstă apropiată cu a mea, dintre care cu mulţi am păstrat până azi relaţii cordiale. Odată ajuns în Germania, fiind şef de şantier, am avut ocazia să-mi cunosc îndeaproape colaboratorii români, tehnicieni şi meseriaşi, şi am constatat că mă înţeleg cel mai bine cu cei tineri, mai deschişi, interesaţi în a învăţa şi în a cunoaşte noua ambianţă, şi că mă pot bizui pe ei.
În Africa, vechea generaţie, coruptă, invidioasă şi rasistă îmi repugna, încât am căutat să-i protejez pe asistenţii tineri de abuzurile la care erau supuşi, le-am vorbit omeneşte, i-am finanţat la nevoie şi am avut întotdeauna înţelegere faţă de modestele lor solicitări. La plecarea definitivă din Guineea fusesem prevenit că directorul local, care îmi purta pică pentru că îl împiedicasem să se înfrupte din bugetul şantierului (şi a cărui tentativă de otrăvire a mea eşuase graţie vigilenţei unor asistenţi), îmi pregătea dificultăţi cu autorităţile vamale. Colaboratorii mă preveniseră să nu precizez data plecării, ceea ce am şi făcut. La aeroport, noaptea, au venit 22 de tineri africani să-mi ureze drum bun şi nici unul, nici măcar nepotul acelui director, nu m-a trădat, ceea ce era de-a dreptul uluitor, dată fiind solidaritatea între africani.
În Filipine, tinerii ingineri, dornici să înveţe probleme tehnice, dar şi să afle câte-n lună şi-n stele de la „Mister Constantino” (aşa îmi spuneau), m-au însoţit şi au făcut zid în jurul meu, la o tentativă de a fi luat ostatic de către rebelii musulmani.
Revenit în România, am regăsit mulţi vechi prieteni şi foşti colegi, obosiţi, dezabuzaţi şi incapabili de a-mi urma ritmul trepidant al activităţilor şi intereselor. În consecinţă, m-am înconjurat de numeroşi tineri de valoare, care mă motivează cu energia lor pozitivă, iar prin prezenţa lor îmi menţin tinereţea spirituală. Amintesc de cei 3 studenţi la Construcţii care au primit – conform dorinţei unchiului meu, inginerul Dinu Eliade – burse pe toată durata ultimilor 4 ani de studiu, cu care, pe parcursul acestor ani, am întreprins câte un voiaj în vestul Europei şi cu care am rămas prieten. De asemenea, am susţinut financiar un copil talentat la chitară, facilitându-i participarea la concursuri internaţionale în Germania, unde a câştigat numeroase diplome, iar astăzi, la nici 20 de ani, este student la Conservatorul din Düsseldorf şi profesor de muzică în oraşul german. Desigur, la Saloanele Fundaţiei la care ai participat ai remarcat prezenţa tânărului istoric Filip-Lucian Iorga, vice-preşedintele Fundaţiei Culturale Erbiceanu, pe care l-am cunoscut la o Zi a Colegiului Naţional Spiru Haret, pe când avea doar 18 ani şi despre care profesorul Neagu Djuvara afirmă că este cel mai valoros istoric al generaţiei sale. Ar fi multe de istorisit despre numeroşi alţi tineri prieteni, precum Florin Ionescu, Nicolae Drăguşin, Ştefan Gologăneanu, Eduard Bucescu, Vlad Bedros, Mihai Godeanu, Alin Saidac, fiecare diferiţi prin calităţi şi interese, cu care am întreprins voiajuri interesante în ţară şi în străinătate, cu care port conversaţii pasionante şi graţie cărora îmi menţin tonusul, interesul pentru nou, ei constituind una dintre sursele energiei mele care te-a mirat într-atât! Iată-i aşadar „secretul”!
Aţi înfiinţat Fundaţia Culturală Erbiceanu (www.fundatia-erbiceanu.ro) pe temeiul valorilor solide existente în familia dumneavoastră, cu un dublu scop: perpetuarea acestei Memorii, deopotrivă personală şi colectivă, şi sprijinirea tinerilor români de calibru. Eu însumi am beneficiat de sprijinul Fundaţiei pentru câteva proiecte, naţionale, internaţionale, şi pot depune mărturie despre profesionalismul dumneavoastră şi al colaboratorilor. V-aş ruga să prezentaţi, pe scurt, activitatea Fundaţiei în ultimii ani, „momentele de graţie”, colaboratorii şi proiectele pentru viitorul apropiat.
Dat fiind că sunt, pe linia străbunicului, academicianul Constantin Erbiceanu (1838-1913), ultimul reprezentant al familiei, gândindu-mă la spusele lui Nicolae Iorga conform căruia „Murim cu adevărat atunci când suntem definitiv uitaţi”, am hotărât, în cursul anului 2008, crearea unei Fundaţii care are, printre obiectivele sale, perpetuarea memoriei membrilor marcanţi ai familiei, dar şi sprijinirea unor proiecte de interes general, în care să fie implicaţi tineri români de talent, care prin activitatea lor contribuie la realizări deosebite în varii domenii.
Am găsit proiectul tău de actualizare a traducerii şi de comentare avizată a Sfintei Scripturi drept esenţial, ceea ce m-a determinat să sprijin publicarea Evangheliei după Ioan în 2010, iar acum a Apocalipsei lui Ioan.
Am beneficiat în permanenţă de sfaturile Preşedintelui de Onoare al Fundaţiei, marele istoric Neagu Djuvara, cât şi de aportul competent al tânărului istoric Filip-Lucian Iorga, care în acest an îşi va susţine teza de doctorat în domeniul imaginarului genealogic. Amintesc că Fundaţia nu are salariaţi, ci numai colaboratori benevoli, între care istoricul Alin Saidac, secretar-general, şi informaticianul Ştefan Gologăneanu, graţie căruia ţinem la zi site-ul Fundaţiei, www.fundatia-erbiceanu.ro.
Dintre momentele remarcabile din trecutul Fundaţiei, amintesc de atribuirea, în 2009, a Premiului Constanţa Erbiceanu, celui mai bine clasat concurent român la Concursul de pian din cadrul Festivalului Internaţional George Enescu, de susţinerea unei comunicări despre familiile Buiucliu, Popovici-Bâznoşanu şi Erbiceanu, în cadrul Congresului Naţional de Genealogie şi Heraldică al Institutului Sever Zotta din Iaşi, a cărui organizare am şi sprijinit-o (un fragment din respectiva comunicare a fost publicat recent în monumentalul volum II al Enciclopediei istorice, genealogice şi biografice Familii boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, coordonat de Prinţul Mihai Dim. Sturdza), dar şi de numeroasele „Saloane” organizate adeseori la sediul Fundaţiei, cu participarea lui Neagu Djuvara şi a altor numeroşi invitaţi de vârste şi cu specializări şi interese dintre cele mai diferite, printre care te-ai numărat de câteva ori.
Anul acesta ne-am propus să îl aducem la Bucureşti, pentru o serie de conferinţe şi de evenimente oficiale, pe unul dintre cei mai importanţi istorici francezi şi europeni din secolul al XX-lea, dl Jean Delumeau, membru al Institutului şi professeur honoraire al Collège de France, figură emblematică a „Noii Istorii”, specialist în istoria creştinismului şi în istoria mentalităţilor.
Cu care Filip Iorga a şi realizat un remarcabil interviu, ce va fi, sperăm, publicat curând la Paris. Revenind acum la „temelii”. În 2013 se va împlini un secol de la moartea străbunicului şi tizului dumneavoastră, Constantin Erbiceanu, istoric, elenist, autor al câtorva monografii importante, academician, elogiat de Iorga. Un personaj cu totul remarcabil, care i-a cunoscut, la Iaşi, unde a locuit, pe Eminescu, Panu, Xenopol, Negruzzi etc. Din păcate lucrările sale nu au mai fost reeditate, iar numele lui e destul de puţin cunoscut publicului larg. Care sunt proiectele Fundaţiei legate de Constantin Erbiceanu? Dar mai întâi, ce-i datorează cultura română?
Iată că, apropiindu-se Centenarul de la stingerea sa din viaţă, am reuşit să atrag atenţia asupra acestui deschizător de cale în direcţia studiilor neo-elenice în România, respectiv, spre a-l cita pe profesorul Andrei Pippidi, „a celui dintâi cercetător al epocii fanariote din trecutul nostru”. Am reuşit, încă înainte de întemeierea Fundaţiei, să sprijin Editura Cronicar, spre a publica în decembrie 2003 o ediţie anastatică a lucrării Cronicari greci care au scris despre Ţările Române în epoca fanariotă. De asemenea, am încurajat Editura Dacia XXI să publice, în acest an, un volum intitulat Scrieri alese, care beneficiază de un frumos „Studiu introductiv” al Arhim. Mihail Daniliuc.
Cu Leonidas Rados, cercetător la Institutul de Istorie A. D. Xenopol din Iaşi, am contractat realizarea unei biografii însoţite de o analiză a operei acad. C. Erbiceanu, iar cu părintele diacon Mihai Căţoi am convenit o reeditare modernizată şi înzestrată cu aparat critic a volumului Ulfila sau starea creştinismului în Dacia, în secolul al IV-lea. Am contactat deja Academia Română, oferindu-mi sprijinul pentru organizarea unei sesiuni de comunicări dedicate Centenarului de la stingerea din viaţă a acad. Constantin Erbiceanu, în cursul anului 2013.
Parte din familia dumneavoastră îşi are rădăcinile în Iaşi. Mai aveţi pe cineva acolo? Puteţi face o scurtă incursiune genealogică, punctând biografia celor mai importante figuri din neamul dumneavoastră?
Erbicenii au părăsit Iaşiul încă înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea, încât nu mai avem rude acolo. Dintre membrii mai reprezentativi ai familiei, i-aş cita pe doi dintre copiii academicianului C. Erbiceanu: pe fiica sa, Constanţa Erbiceanu (1874-1961), pianistă şi pedagogă, una dintre fondatoarele şcolii pianistice româneşti; şi pe fiul academicianului, Laurenţiu Erbiceanu (1876-1936), director al portului Constanţa (1918-1923), apoi al Creditului Industrial (1924-1936). L-aş mai cita pe fiul lui Gheorghe Erbiceanu (fratele academicianului), juristul Vespasian Erbiceanu (1863-1943), membru corespondent al Academiei Române. În fine, nu pot să nu-l amintesc pe fiul lui Laurenţiu, Constantin (Dinu) Erbiceanu (1913-1998), distins inginer, tatăl meu.
Evident, Fundaţia se ocupă şi de alte rude ale familiei, precum bunicul meu matern, Ion Flueraş, membru al Consiliului Dirigent care a hotărât, la 1 decembrie 1918, Unirea Transilvaniei cu ţara şi care, fiind fruntaş social-democrat şi anticomunist convins, a avut cea mai cumplită soartă, fiind arestat, condamnat la 25 de ani de muncă silnică, torturat şi ucis în 1953, la închisoarea Gherla. O biografie politică a lui a fost publicată la Editura Nemira, de către dr. Sorin Radu, iar cu sprijinul Primăriei din Alba Iulia, lui Ion Flueraş i s-a ridicat un bust pe Esplanada Unirii din oraş.
Alte rude mai cunoscute ale Erbicenilor sunt familiile armeneşti Buiucliu (juristul şi senatorul Grigore M. Buiucliu, 1840-1912, a donat Academiei Române o avere considerabilă, în dorinţa de a impulsiona studiul limbilor orientale) şi Popovici-Bâznoşanu. Andrei Popovici-Bâznoşanu, 1876-1969, a fost unul dintre cei mai valoroşi naturalişti români. Prin Aglae Negrescu, soţia academicianului Constantin Erbiceanu, au apărut înrudiri cu familii precum Zappa, Katacaz, Perdikides, Polizu, Malaxa, Zarifopol, Evstavrinos, Misinezi, Climis, Calfoglu, Bastaki, Makarowitsch. Erbicenii se mai înrudesc şi cu personalităţi ca Ovid Densuşianu, Ioan Petru Culianu şi Mircea Eliade (vărul primar al acestuia, Dinu Eliade, a fost soţul mătuşii Florica, sora tatălui meu).
Aţi avut o biografie mai mult decât „interesantă”. Cum spuneaţi adineauri, aţi absolvit Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale din Bucureşti, în 1961, ca şef de promoţie, la fel ca tatăl dumneavoastră; apoi aţi emigrat în Germania foarte repede. Din ce motive? Ce s-a întâmplat cu familia rămasă în ţară? Prin ce peripeţii aţi trecut în exil şi când v-aţi reîntors în România?
Cum toate porţile îmi erau închise în ţară din cauza „dosarului prost” şi a „originii sociale nesănătoase”, am profitat de faptul că ştiam bine mai multe limbi străine şi am putut pleca, în 1970, pe şantierele firmelor româneşti Aroconstruct şi Arcom din Germania Federală, unde am şi rămas, după îndeplinirea „sarcinilor” profesionale. Sigur că după ce am „fugit” în lumea liberă, părinţii mei au avut diverse neplăceri. Iar eu am fost chiar condamnat, în contumacie, la 8 ani de închisoare, pe motive politice.
M-am stabilit la Frankfurt şi am lucrat peste un sfert de secol ca inginer consultant, la marile firme Lahmeyer International şi RWE, în domeniul energetic. În cursul acestor ani, am avut numeroase misiuni pe şantiere din Africa şi Asia (Filipine), iar începând din 1984, preluând serviciul de marketing pentru obţinerea de proiecte cu finanţare internaţională din partea unor organisme precum Banca Mondială, Comisia Europeană, BERD sau Cooperarea Germană, am avut ocazii inegalabile de deplasări profesionale pe toate continentele şi în nenumărate ţări. Evident că în paralel cu acestea am prins gustul unor voiajuri exotice pe cont propriu, parcurgând mapamondul, din Groenlanda în Antarctica şi din Madagascar în Tahiti şi Insula Paştelui. Recapitulând, am păşit până în ziua de azi în 120 de ţări, pe cele 6 continente.
Mi-am stabilit reşedinţa principală la Bucureşti în 1999, dar merg încă destul de des şi la Frankfurt.
Inginer constructor, dar pasionat de belcanto, de istorie şi de literatură. Faceţi parte din două societăţi muzicale londoneze şi nu rataţi nici un concert important de pe marile scene europene. De unde vine această pasiune devoratoare pentru muzică? De la Constanţa Erbiceanu, pianista, profesoara de pian a lui Valentin Gheorghiu? E „moştenire de familie” sau şi o nevoie de echilibrare a formaţiei de tip ştiinţific?
Desigur că prezenţa în casă a mătuşii Constanţa, care îmi istorisea, pe când aveam 5 ani, subiectele libretelor lui Wagner, cât şi influenţa marilor personalităţi pe care am avut şansa să le cunosc personal la dânsa (printre care Sviatoslav Richter) mi-au deschis gustul pentru muzică. Dar pe parcurs am devenit autodidact, m-am interesat de lucrări rar interpretate sau chiar necunoscute ale unor mari compozitori, dar şi de cele ale unor artişti valoroşi dar pe nedrept uitaţi.
Cu ocazia deplasărilor în mari metropole precum 
Paris, Londra, Viena, Milano, Madrid, Bruxelles, Amsterdam etc., nu am pierdut niciodată ocazia de a asista la concerte şi spectacole şi de a cunoaşte personal numeroşi artişti români şi străini, cu care am continuat să întreţin relaţii amicale. Cele două societăţi londoneze al căror membru sunt de peste două decenii se numesc Liszt Society (2011 este chiar anul Bicentenarului Liszt!) şi Donizetti Society, cu a cărei conducere m-am întâlnit adesea la Bergamo, Milano, Dordrecht, Catania sau Gand. Colecţia personală de CD-uri şi DVD-uri achiziţionate pe parcursul anilor a devenit impresionantă, concurând bogata bibliotecă, aflată şi ea în permanentă creştere, mai ales pe domeniile istoriei, artei şi literaturii.
După ani de concerte şi audiţii, probabil că aveţi un top al preferinţelor. Compozitori, interpreţi, compoziţii, opere. Aţi încerca un exerciţiu de decantare pentru acest interviu? Care sunt preferinţele lui Constantin Erbiceanu în materie muzicală şi, eventual, criteriile, subiective sau obiective?
Subiectul e desigur mult prea vast spre a putea fi comentat corespunzător pe întinderea unui interviu rezonabil. Dar, încercând să fiu cât mai succint, aş spune că prefer, în materie de muzică instrumentală, concertele pentru pian şi orchestră din perioada clasică (1780-1820), romantică timpurie (1810-1850), dar şi din epocile ulterioare, şi muzica pentru pian solo. Evident, apreciez marile lucrări simfonice şi vocal-simfonice romantice şi post-romantice, permiţându-mi uneori incursiuni în muzica modernă (respingând-o totuşi pe cea serială, după ce am cunoscut-o îndeaproape).
Iar în materie de operă, sunt un mare admirator al creaţiei italiene, începând cu Salieri şi până la post-verişti, cu o puternică preferinţă pentru belcanto-ul romantic (Rossini, Bellini, Donizetti, Verdi), dar şi cu un mare interes şi o bună cunoaştere a unor compozitori aşa-zişi „minori”, precum Cherubini, Spontini, Pacini, Mercadante şi a multor altora pe nedrept uitaţi, dar redescoperiţi treptat astăzi. Nu neglijez nici opera franceză, germană (cel mai recent spectacol concertant din această zonă l-am urmărit la Frankfurt, în 3 mai 2011: este vorba despre Die Feen, opera de tinereţe a lui Wagner), nici pe cea a şcolilor naţionale (secolele XIX şi XX).
Aproape lunar primesc de la dumneavoastră câte o vedere din diferite colţuri ale lumii. Aţi vizitat 120 de ţări. V-aş întreba, întâi de toate, dacă nu aţi obosit vizitând? Eu consider meseria de turist drept una dintre cele mai grele meserii din lume. Personal, prefer les voyages autour de ma chambre, ca să-l citez pe Xavier de Maistre. Apoi, v-aş întreba dacă aţi devenit înstărit pentru a vizita lumea sau aţi fi vizitat-o oricum, indiferent de situaţia materială? În al treilea rând, v-aş întreba care au fost cele mai memorabile experienţe din „cariera” de globe-trotter. În fine, ce vă îndeamnă să plecaţi mereu la drum, pasiunea, curiozitatea, snobismul sau nevoia irepresibilă de mişcare?
Cred că după ultima tură exotică întreprinsă, între 18 februarie şi 7 martie 2011, în cursul căreia am revăzut Thailanda şi Myanmarul şi am parcurs pentru prima dată Regatul Cambodgiei şi Vietnamul, revenind prin cea mai bogată ţărişoară a omenirii, Qatarul (ţara vizitată cu nr. 120!), mă voi rezuma pe viitor îndeosebi la revederea şi aprofundarea ţărilor europene care îmi oferă cele mai mari satisfacţii estetice şi culturale. De altfel, încep să resimt efortul necesar întreprinderii unor voiajuri exotice. Viitoarea ţintă va fi, în luna iunie, Nopţile albe din Sankt-Petersburg, oraş pe care l-am mai vizitat în 1964, pe când se numea Leningrad, iar Catedrala Sf. Isaac era transformată în… Muzeu al Ateismului! În fiecare final de an, revăd cu plăcere metropolele bine cunoscute şi în care am numeroşi prieteni: Bruxelles, Amsterdam, Paris şi Londra.
Desigur că dacă aş fi fost lipsit de mijloace nu mi-aş fi putut permite asemenea frecvente deplasări. Totuşi, cred că motorul cel mai important al acestor călătorii nu au fost finanţele (care pot varia de la o perioadă a vieţii la alta), ci pasiunea de a descoperi (sau redescoperi) locuri şi oameni, de a învăţa despre ceilalţi şi despre mine însumi, de a-mi îmbogăţi sufletul graţie comorilor culturale şi umane care există peste tot în lume. Sunt atâtea minuni pe lume, de ce să stai pe loc?
Experienţe memorabile am avut, spre pildă, la întâlnirile cu vrăjitorii africani, cu vânătorii de capete din Noua Guinee sau Luzon, sau cu autorităţile unor state dictatoriale. Dar acestea vor face obiectul unui volum de amintiri, aflat în curs de redactare, prin dialogurile mele cu un tânăr interlocutor, Nicolae Drăguşin, cunoscut deja pentru convorbirile publicate.
Poate şi din cauza frustrării din tinereţe, când nu puteam ieşi din ţară nici măcar până la Ruse sau Chişinău, mi-am luat, odată cu plecarea în Occident, un asemenea elan. Pofta de cunoaştere şi de voiajuri nu mi s-a domolit nici după mai bine de patru decenii de peregrinări pe toate meridianele şi paralelele accesibile ale omenirii. Setea de cunoaştere, pasiunea, curiozitatea, aşa după cum bine ai spus şi presupus, dar şi certitudinea că într-o bună zi, care se apropie în mod vertiginos, nu-mi voi mai putea continua investigaţiile mă fac să menţin în continuare acest ritm vertiginos, cu care m-am obişnuit. Un bun şi vechi prieten din copilărie, devenit parizian, mi-a exclamat cândva: „Când te urmăresc simt că ameţesc”!
Constat cu amărăciune că în România există extrem de puţini oameni bogaţi care să aibă şi o oarecare calitate intelectuală, oameni care, asemenea dumneavoastră, să fie capabili nu doar să sprijine proiecte, dar să le şi cunoască efectiv nivelul, importanţa. Cum s-ar putea educa plutocraţia românească? Pentru că, în fond, de asta depinde, într-un anumit procent, şi soarta culturii noastre.
În primul rând, nu m-aş caracteriza ca „om bogat”. Cred că sunt mai degrabă un om cu ceva mijloace, pe care îl interesează şi alte lucruri în afara propriei persoane. Marea problemă este, aşa cum bine sugerezi, că foarte mulţi dintre oamenii cu adevărat bogaţi nu sunt sensibili la cultură şi, de aceea, nu sunt înclinaţi să o sprijine. Dacă ar fi să dăm crezare celor afirmate de Neagu Djuvara, ar trebui să treacă cel puţin două generaţii de acum încolo, ca să intrăm în normalitate. E vorba de acel răgaz necesar pentru ca banii „noi” de astăzi să se „învechească” şi să înceapă să producă efecte benefice în societate, graţie rafinării celor care îi vor moşteni. Sigur, educaţia e esenţială (o bună educaţie!). Ea şlefuieşte şi aduce roade în societate şi în cultura unei naţii.
Din păcate, la ora actuală, eu sunt destul de sceptic în privinţa unei evoluţii benefice a omenirii în ansamblu, încât nu pot fi decât sceptic şi asupra şanselor unei educaţii corespunzătoare a odraslelor aşa-zisei „plutocraţii” româneşti sau internaţionale. Deocamdată, cel puţin la noi, am senzaţia mai degrabă că „ce naşte din pisică şoareci mănâncă”. Dacă ne comparăm cu situaţia din Rusia, acolo lucrurile par încă şi mai grave în ansamblul societăţii; în schimb, în materie de vârfuri culturale, rezultatele sunt surprinzătoare… Să fie oare numai lipsa de viziune a „plutocraţilor” de vină pentru fenomenele de stagnare din cultura românească?
Ce e preferabil: un om sărac, dar cult, sau un om bogat şi incult? Puteţi cita, repede, zece nume de români bogaţi, disponibili, culţi, şlefuiţi, care ar putea deveni repere ale mecenatului şi care ar putea, pe termen scurt, modifica în bine măcar un segment al culturii române?
La această întrebare prefer să mă abţin, întrucât cele câteva persoane care au creat Fundaţii culturale cu obiective şi realizări remarcabile nu fac parte dintre cei pe care îi frecventez în mod obişnuit. Evident că prefer contactele cu un om sărac dar cult. Din păcate însă, aceste persoane, chiar dacă sunt interlocutori agreabili şi oameni de ispravă, nu pot contribui efectiv (decât cu titlu personal) la bunul mers al culturii ţării…
Cristian Bădiliţă
Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)
- Evanghelia după Luca - September 22, 2014
- Evanghelia după Luca - November 22, 2012
- Exorcizări (12) - April 16, 2012
