Binefacere

 Hoţul se furişă pe fereastra întredeschisă a băii, se prelinse ca o apă întunecată, murdară pe pervazul şi peretele interior şi, în vreme ce încerca să se orienteze în clar-obscurul încăperii, îşi puse pe faţă o bandă din carton în care erau decupaţi doi ochi alungiţi de pisică, întocmai ca la balurile mascate.
Mergea la întâmplare cu paşi moi, precauţi, prin labirintul abia ghicit de încăperi, ajunse în pragul a ceea ce părea să fie sufrageria casei, când o voce ca venind din adâncul unei cripte îl ţintui locului şi-i îngheţă sângele în vine.
– Te aşteptam! zise vocea baritonală, dar, curios, ori poate i se părea numai, în ea nu era nici urmă de reproş sau furie.
În faţa lui, atât cât putea să distingă în întuneric, un bărbat corpolent, în etate, îmbrăcat într-un halat, poate cărămiziu, poate negru, stătea în fotoliul dinaintea servantei.
– Cum adică mă aşteptaţi? întrebă hoţul cu glasul stins, sugrumat de emoţie.
– Da, da! Te aşteptam. Ceva îmi spunea că trebuie să apari. Ia loc!
– Ştiţi, eu…. mai îngăimă hoţul.
– Ei, lasă!… îl întrerupse bărbatul în vârstă aşezându-se comod în fotoliu. Acum nu mai contează.
„Al dracului ghinion!” îşi zise şi, cum i se înmuiaseră genunchii, se aşeză. Se făcu mic, mic de tot, înghesuit de presupuneri, de soluţii de ieşire din impas care mai de care mai rele sau fanteziste. În plus, se gândea: „dacă omul are în poală vreo armă, m-am ars!…”
Dar tocmai stăpânul casei îl scoase din încurcătură. Continuă să vorbească fără să-l mai bage în seamă de parcă s-ar fi adresat unei umbre:
– Ştiam că vii pentru că tocmai am visat-o pe nevastă-mea. Sunt mai bine de patruzeci de zile de când am pierdut-o şi mă gândeam de mult să fac, creştineşte, o binefacere. Numai că mă mişc greu aşa că, ce să zic, ai picat la ţanc.
Şi după o pauză:
– Ai să vezi. Am pus în cutia de lângă uşă două haine de blană, ca noi, una bărbătească şi una de damă, împreună cu un set de tacâmuri din argint. Sunt ale tale! Dacă n-or să-ţi placă, poţi să le faci bani oricând, încheie bărbatul luându-şi o piatră de pe inimă.
Hoţului nu-i venea să-şi creadă ochilor. Poate că adormise acolo şi tocmai avusese un vis, aşa ceva nu i se întâmplase în toată cariera.
– Să nu uit! mai zise la fel de calm stăpânul casei şi întinse mâna pe marginea vitrinei de unde apucă o cutiuţă pluşată.
– Ia-i! spuse el, deschizând capacul cutiuţei din care sclipeau o pereche de cercei din aur cu diamante. Să fie de sufletul ei că, biata, n-a mai apucat să îi poarte.
Dar cum hoţul nici nu zicea nimic şi nici nu mişca de parcă împietrise pe scaun, se aplecă cu mâna întinsă spre el:
– Ia-i omule, ce mai aştepţi!? Oi avea şi dumneata o nevastă. Ia-i odată, că se face târziu!
Hoţul întinse o mână tremurândă, luă cutia, o băgă în buzunar şi cu cealaltă îşi făcu semnul crucii.
Într-adevăr, se făcuse târziu, dar bărbatului nu-i venea să-l lase să plece fără măcar o observaţie prietenească:
– Să ştii de la mine că eşti caraghios rău cu masca aia pe ochi, zise el. Barem să fi fost neagră, nu aurie, că aşa se vede de la o poştă. Şi încă ceva: data viitoare să suni la sonerie, te rog!
Din pricina întunericului nu putea să-i vadă roşeaţa, dar omul din faţa lui se ruşină şi, cu toate că, din nou, nu zise nimic, în sinea sa era gata să-i dea dreptate şi să-i promită că pe viitor, da, o să aibă mai multă grijă.
Se ridicară. Stăpânul casei îi puse hoţului cutia în braţe şi acesta se retrăgea spre ieşire năucit de întâmplare.
– Scuzaţi de deranj! Bogdaproste! se auzi de dincolo de uşă.

A doua zi, la secţia de psihiatrie a spitalului, a fost adus pentru internare un cetăţean. În afara faptului că avea pe faţă o mască cu doi ochi alungiţi de pisică, ca la balurile mascate, şi că repeta întruna „Scuzaţi de deranj!”, „Bogdaproste!”, părea absolut normal.